Creionez insistent, pe un șervețel imaculat: trei nasturi, un guler de cămașă, partea din față a unui sacou și un papion care să iasă neapărat în evidență. Nu am talent în a reda chipul către care mă trage muza, dar până la urmă acesta se lasă cu o barbă densă și cu o podoabă capilară în valuri – atât de apropiate toate de portretul lui Eudoxiu, baron de Hurmuzaki, semnat de Franz Xaver Knapp. Demodată temă, vor spune unii – un tezaur istoric, mă voi apăra eu, sugerând spre lectură și cele mai frumoase scrieri despre Doxachi ale autorului Ilie Luceac.

 

Eudoxiu Hurmuzaki (varianta alternativă Hurmuzachi este și ea în uz, fiind frecventă mai ales în texte recente, în istoriografia românească de dată recentă, în denumiri de instituții etc.; eu aș pleda, din rigoare și pentru acuratețea documentelor de epocă, pentru varianta Hurmuzaki) se naște într-o veche familie aristocrată, cu cinci băieți și două fete, în 1812, în localitatea Cernăuca, aflată cam la o oră și jumătate distanță de orașul Cernăuți (pe atunci Imperiul Austriei, acum Ucraina).

 

Începutul înțelepciunii este frica Domnului – acesta era simbolul tatălui său, Doxachi Hurmuzaki. Iar Elena, a sa mamă, avea un refren drag: Să îngrijim, iubitul meu soț, ca pruncii noștri, în acest amestec de limbi, să rămână aceea ce suntem noi, și să-și conserve sentimentele lor naționale, în toată viața.

Grație acestei educații religioase toți copiii au ajuns să fie modele de virtuți, atât private cât și publice.

Eudoxiu, o fire mai retrasă, mai timidă, de-o ascultare vrednică să fie dată de exemplu, se școlește sclipitor la Liceul din Cernăuți, apoi urmează studiile în Drept, la Viena.

Român veritabil, traducător înzestrat, istoric autentic, colaborator pasionat la ziarul Bucovina.

A examinat manualele românești pentru școlari utilizate în Bucovina și a cercetat profund arhivele imperiale.

El, Eudoxiu – un singur om, a reușit să adune lăzi întregi cu istoria românilor, care au constituit ulterior Arhiva Hurmuzaki, fără de care nu am putea să concepem astăzi întreaga istoriografie românească pe tema istoriei Bucovinei. Tot El – politician de talie înaltă, deputat cu principii în Dieta Bucovinei. În calitatea sa de Căpitan al țării Bucovinei a vegheat cu toată forța și credința asupra neamului său din punct de vedere social-politic și cultural, îngrijindu-se de păstrarea limbii, școlii și bisericii strămoșești.

 

În 1872 a fost primit ca Membru de Onoare în Academia Română.

 

În conformitate cu cea mai înaltă rezoluție a împăratului Franz Joseph I al Austriei, i-a fost acordat titlul personal de baron, ca semn de recunoștință față de serviciile sale pentru imperiu și țară, precum și ca urmare a istoriei nobiliare vechi a familiei sale.

 

Eudoxiu, alături de frații săi, a luptat mereu pentru drepturile românilor din tot imperiul Austro-Ungar, în special pentru cei din Bucovina, devenind una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești. Tot el, alături de alți intelectuali curajoși, a semnat și petiția către împăratul Austriei pentru transformarea provinciei galițiene Bucovina într-un Ducat al Coroanei.

 

Moare în 1874, la Cernăuți. Eudoxiu Hurmuzaki nu și-a întemeiat familie și nu a avut copii.

Numele lui de patriot român rămâne însă etern și asumat de către multe instituții: celebrul Obergymnasium din timpurile imperiale în Rădăuți, Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de pretutindeni afiliat Ministerului Afacerilor Externe, Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” de la Cernăuți…

 

Palatul Hurmuzaki din Micul Paris bucovinean, cu celebrul său balcon,  există și astăzi. Asemenea unui baron obosit, cu mantaua prăfuită de istorie, el rezistă vremurilor în care tot ceea ce pare demodat este, de fapt, autentic și pentru totdeauna.

La Cernăuți, motivele de a fi român sunt nenumărate! Unul dintre ele rămâne și Portretul fără de preț al lui Eudoxiu, baron de Hurmuzaki, care ne binecuvântează cu dreptul și curajul de a rămâne Români pentru Eternitate.   

Dorina Popescu

pentru Concursul SOPS 7 – Cealaltă Bucovină

 

641