Sunt 20 de ani de când am terminat Facultatea de Teologie-Litere. Am ales specializarea din considerente strict pragmatice, selectând dintr-o broșură o facultate pentru care puteam să mă pregătesc SINGURĂ. Și la care aveam șansa să intru din prima.

 

Pe-atunci, pasiunea mea pentru religie și credința mea țineau mai mult de copilărie, decât de vârsta la care dădeam admitere. În anii adolescenței, ambele se estompaseră. Singurul lucru la care nu renunțasem era mersul la biserică. Dar nici pe acela nu îl practicam mereu, cu prea multă râvnă.

 

Înainte să  mă înscriu la facultate, am avut un accident de mașină, despre care am scris AICI. Am fost spitalizată câteva zile, pentru că mă lovisem la cap. În plus, partea stângă a corpului îmi era – în întregime – învinețită și vreo două săptămâni nu mi-am putut folosi deloc mâna stângă. Din spital, am mers direct la examenele de admitere.

 

La vremea aceea,  mi-a trecut prin minte că accidentul fusese un avertisment prin care mi se transmisese următorul mesaj: NU AI CE SĂ CAUȚI LA TEOLOGIE! FACI O MARE GREȘEALĂ!

 

Dar nu m-am lăsat prea mult acaparată de acest gând, deoarece m-au năpădit alte probleme existențiale. Întâi de toate, facultatea a fost foarte grea. Iar după ce am terminat-o, m-am tot întrebat oare care este rostul ei în viața mea. Mai bine zis: Ce rost pot să îi dau eu, prin faptele mele? Și, mai ales, cum să pun în practică partea aceea din jurământul meu de absolvent, jurământ cu mâna pe Evanghelie, SINGURUL jurământ din viața mea, jurământ în care promiteam „…că voi propovădui învăţătura Bisericii Ortodoxe”.

 

În ziua în care am absolvit, mi-am luat rămas bun de la profesorul de Dogmatică, spunându-i așa: „Domnule profesor, acum că îi cunosc mai bine pe cei ce vor popula cinul preoțesc, nimic rău nu mă mai poate surprinde.” (Mă credeam îndreptățită să zic orice. Intrasem prima la facultate, terminasem șefă de promoție, iar talentul meu suprem era să-i judec pe ceilalți.)

Profesorul a răspuns doar atât: „Domnișoară, preoții sunt oameni și or să vă mai dezamăgească. Dar să nu renunțați niciodată la credința ortodoxă. Nu o să vă trădeze, cât veți trăi. Și să fiți o mărturisitoare.”

 

Nu am dat nicio importanță vorbelor sale. Mai ales că nu țineam deloc să arăt cuiva că sunt una cu o lume pe care și-atunci, ca și acum, mulți o etichetau drept „înapoiată”. Prin urmare, mai bine de un deceniu am refuzat să recunosc că sunt absolventă de Teologie. Mă credeam o ratată, pentru că nu avusesem curajul să fac o facultate la modă sau să dau la Teatru, cum visasem în adolescență.

 

Am început să îmi asum această bucată din biografia mea în ziua în care un fost profesor din facultate, organizând lansarea unei cărți scrise de mine, a dezvăluit public un secret pe care nu-l mărturisisem niciodată, nimănui: că îmi era rușine să vorbesc despre credința mea și, mai ales, despre facultatea cu care m-am căznit 4 ani.

 

 

Apoi, Dumnezeu – cu fabulosul Lui simț al umorului sau, mai bine zis, cu felul Său de a-și ascunde infinita dragoste smerită în întâmplările pe care ni le scoate înainte – m-a ajutat să ajung profesoară la un liceu pedagogic ortodox. Și a făcut să reapară în viața mea oameni ai bisericii de care cândva mă lepădasem ca Petru de Hristos, dacă nu mai rău.

 

În biserică mi-am reconstruit echilibrul, mi-am regăsit locul și rostul.

 

Dar până să ajung aici, am făcut psihoterapie, am făcut dezvoltare personală și toate mi-au fost de folos, pentru că am întâlnit „antrenorii” potriviți care nu doar că m-au ghidat, ci m-au și iubit. Adică le-a păsat de mine, dincolo de relația noastră contractuală, de la un moment dat. La cursurile de dezvoltare personală am început să ascult, am început să pricep ce este smerenia, am început să conștientizez că a-i ajuta pe ceilalți CHIAR dă sens vieții noastre.

 

(Sigur, auzisem de atâtea ori, inclusiv la cursurile din facultate, ce înseamnă ascultarea, smerenia și dragostea de semeni. Dar nu mă obosisem să umplu de conținut aceste noțiuni.)

 

Pentru mine, a-i ajuta pe oameni înseamnă (și) a scrie sau a spune povești. Scrisul și povestitul sunt, în ce mă privește, un fel de slujire.

 

Anul acesta, am scris cartea Călătorește cu trei sfinți români. O carte pentru copii, în care am povestit viețile Sfinților Ioan Casian, Dionisie Exiguul și Ioan Iacob Hozevitul. Despre ei și despre alți sfinți le-am vorbit părinților și copiilor din țară și din străinătate, prezenți la atelierele din cadrul proiectului pe care îl coordonez: Spune-mi o poveste pentru suflet.

 

Abia acum, spunând povești cu sfinți, cred că îmi îndeplinesc (în sfârșit!) jurământul făcut cu mâna pe Evanghelie, în urmă cu 20 de ani.

 

Aceste povești sunt felul meu de a mărturisi.

 

Ioana REVNIC

***

 

Descoperiți și susțineți campania SPUNE-MI O POVESTE DE CRĂCIUN. Strângem fonduri pentru a cumpăra 𝟏𝟎𝟎𝟎 𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐦𝐩𝐥𝐚𝐫𝐞 din cartea Călătorește cu trei sfinți români. O parte dintre volumele achiziționate vor ajunge la copiii din 30 de comunități din țară și din diaspora. Altele vor fi folosite în cadrul activităților din proiectul Spune-mi o poveste pentru suflet (ateliere de povești, concursuri pentru copii).

Donații se pot fac și în contul Asociației Spune-mi o poveste pentru suflet

Cont: RO65BTRLRONCRT0624723301

Banca Transilvania – Bucureștii Noi

C.I.F 44531306

Paypal @spuneopoveste

Fotografii de Elena Dărăban

 

561