– Pe coperta a patra a unei cărţi care promitea să spună totul despre dumneavoastră, domnule Nicolae Manolescu, sunteţi prezentat ca ,,ultima mare figură a criticii literare româneşti a acestui secol” (al XX-lea – n. m.). Activitatea exegetică vă este caracterizată, invariabil, în termeni superlativi (,,principala instanţă critică postbelică”; ,,criticul de întâmpinare numărul 1 din România”; ,,mentor şi spirit director”; ,,omul fără de care literatura română de azi şi viaţa intelectuală românească de după 1989 nu pot fi imaginate”; ,,înainte de noua epocă, democratică, a fost cel mai important cronicar literar de la noi, devenind o instanţă de validare (aproape) absolută a operelor literare”; ,,colaborarea săptămânală timp de douăzeci de ani la România literară s-a impus drept una dintre instituţiile criticii literare româneşti. […] După încetarea activităţii lui de cronicar literar, critica de direcţie şi-a pierdut – probabil ireversibil – prestigiul.” etc. etc. etc.).
Care este secretul victoriei dumneavoastră în competiţia pentru câştigarea primului loc în critica literară autohtonă?
– Mi-am scris articolele vreme de treizeci şi doi de ani, săptămână de săptămână! La un moment dat, am început să aud că aş fi ,,principala instanţă critică”, ,,criticul de întâmpinare numărul 1 din România”, dar nu am acordat şi nu acord nicio importanţă unor asemenea etichete…
Sigur că a existat şi un element extraliterar oarecum important care a dus la o asemenea ierarhizare. O cronică literară astăzi (la noi sau în orice altă ţară democratică) este doar o cronică literară: vorba lui E. Lovinescu – nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. În regimul comunist, o cronică literară era cu mult mai mult – în paguba ei, aş spune! – iar cronicarul literar devenea în anumite momente un fel de lider de opinie politică. Cine îşi imaginează că cei care mă considerau instanţa critică numărul unu îmi parcurgeau articolele numai pentru aprecierile mele despre cărţi se înşală. Pentru asta mă citeau autorii despre care scriam. Ceilalţi erau interesaţi de cronicile mele din cu totul alte motive care nu aveau nicio legătură cu literatura. Conta – în primul rând – faptul că publicam săptămână de săptămână şi abia apoi ceea ce scriam. Conta acea prezenţă semnificativă de dincolo de text…
Tot atât de adevărat e că, spre deosebire de alţi confraţi ai mei, am avut o mai mare rezistenţă, o tenacitate mai accentuată şi am scris fără întrerupere ani la rând, exceptând o foarte scurtă perioadă de timp în care am fost obligat să public mai rar.
Eram în 1977, apăruse romanul Bunavestire de Nicolae Breban, iar eu apucasem să public un articol foarte favorabil despre carte, înaintea atacului furibund împotriva acesteia, iniţiat de Titus Popovici în plenara Comitetului Central al Partidului Comunist. Atitudinea mea a stârnit furia autorităţilor, care s-au gândit să mă pedepsească luându-mi dreptul de semnătură. Contextul politic se schimbase (nu mai eram în 1958, când Lucian Raicu a fost exclus din presa literară), prin urmare – în cazul meu – nu au mai procedat în mod identic, cu atât mai mult cu cât erau conştienţi că, interzicându-mi să mai public, riscau să mă transforme într-un erou. Atunci au decis să desfiinţeze ,,meseria” de cronicar literar. Prin urmare, nimănui nu i-a mai fost îngăduit să scrie săptămânal, în mod regulat. Lucram la România literară, iar George Ivaşcu, directorul revistei, a găsit o soluţie ingenioasă prin care a răspuns acestei interdicţii – a schimbat titulatura rubricii mele din ,,Cronica literară” în ,,Actualitatea literară” (titlu cu care rubrica a figurat la pagina nouă a României literare până în anul Revoluţiei) şi mi-a cerut să scriu la două săptămâni, urmând ca la ,,Actualitatea literară” să mai publice şi altcineva. Această stare de lucruri a durat toată toamna lui 1977. Cronica a dispărut din toate revistele, deci nu mai exista niciun cronicar permanent. În ianuarie, după sărbători, George Ivaşcu mi-a cerut într-un moment de panică să îi dau câte un articol două săptămâni consecutiv, fiindcă nu avea ce să pună în pagină, întrucât majoritatea colaboratorilor nu se întorseseră din concediu. Ca de la sine înţeles, am dat o cronică şi a treia săptămână când îmi venea rândul, iar a patra săptămână mi-am dat seama că, de fapt, interdicţia se uitase şi am reînceput să public săptămânal – singurul dintre toţi cronicarii. M-am oprit abia în 1992.
– Cât de apăsător sau cât de măgulitor este statutul de mit cultural pe care l-aţi dobândit în urma unui parcurs profesional de excepţie?
– Nici nu mă încântă, nici nu mă deranjează. Sintagma ,,mit cultural” e doar o formulă publicitară de care lumea are nevoie, aşa cum are nevoie şi de vedete. Eu ţin însă la o altă noţiune – la aceea de elită. Cred că intelectualii – şi, implicit, scriitorii, dar nu numai ei, fireşte – sunt o elită. Din păcate, în ultimii ani au existat multe bătălii împotriva unor grupuri intelectuale (grupul de la 22, Grupul pentru Dialog Social) care deranjau, fiindcă aveau un soi de autoritate în plus sau fiindcă membrii acestora erau lideri de opinie. Am cunoscut câţiva apărători ai tezei potrivit căreia elitele sunt primejdioase la o întâlnire organizată de România literară la Clubul Prometheus, acum câţiva ani, dar aceştia nu au fost capabili să îşi apere convingerile.
– Pe de altă parte, chiar şi în sânul elitei scriitoriceşti au existat (şi există, cred) disensiuni acute. Îmi vine în minte un exemplu ce vizează revista pe care o conduceţi. Nu îmi pot reprima curiozitatea în legătură cu acest ,,caz” şi vă întreb, fără ocolişuri: De ce în primii ani de la Revoluţie Eugen Simion nu a mai fost lăsat să publice în România literară?
– Imediat după 1990 a urmat o perioadă de polarizare a poziţiilor faţă de anumite opţiuni politice, aşa încât ajunseserăm să ne certam până şi cu membrii familiei din cauza afinităţilor faţă de un partid sau faţă de altul. Atunci, deşi pretindea că e apolitic, Eugen Simion era, de fapt, unul din susţinătorii lui Ion Iliescu, dar eu nu i-am reproşat niciodată această alegere. Se situa astfel într-un fel de minoritate în breasla scriitoricească ce avea opţiuni politice contrare. În primul moment, el nu a mai scris la România literară şi şi-a făcut propria publicaţie, în jurul căreia a atras un grup de tineri, majoritatea – lipsiţi de valoare. Am încercat – mai apoi – să îl readuc la revistă, dar a existat, un timp, o opoziţie din partea celor de acolo.
„Am scris şi când am suferit, şi când am fost fericit.”
– Să vorbim despre unele din cărţile dumneavoastră, domnule Nicolae Manolescu. Parcurgând Cititul şi scrisul am observat că majoritatea experienţelor infantile povestite în volum vă înfăţişează în postura unui învingător. (Dintre acestea, mi-a rămas în minte povestea despre urcuşul – ,,în premieră orăşenească, judeţeană, naţională, mondială” – în vârful nucului din spatele casei din Râmnicu Vâlcea, aventură comparabilă cu cea dintâi cucerire a Everestului.) Până şi o păcăleală de întâi aprilie (întâlnirea cu mitropolitul) devine, printr-un joc al hazardului, un eveniment ce vă preschimbă instantaneu într-un ,,personaj important din clasă, ba chiar din şcoală”. Latura vulnerabilă a personalităţii dumneavoastră nu se întrezăreşte în ceea ce scrieţi. De ce?
– Nu îmi face nicio plăcere să îmi scot vulnerabilităţile la iveală, dar le am, bineînţeles, ca toţi oamenii. Am chiar mai multe decât aş vrea… Să ne înţelegem, eu nu fac nici poezie lirică şi nici roman, jurnal nu am ţinut decât sporadic, iar în critică nu ai cum să îţi dezvălui – prea mult – slăbiciunile…
– Nu mă gândeam la textele de critică literară atunci când v-am adresat întrebarea de dinainte… Aţi publicat recent o proză – Alesul – într-un volum cu Poveşti de dragoste la prima vedere, apărut la editura Humanitas… Citind istorioara, am încercat să ghicesc (dar nu am reuşit) ce credeţi despre dragoste… Sper că nu împărtăşiţi părerea unuia dintre protagonişti, antipaticul inginer Apostoiu, care declară că ,,Femeia trebuie să fie de la natură frumoasă, iar bărbatul cu picioarele pe pământ. Restul e literatură”…
– Povestirea este, de fapt, o actualizare a Micii Sirene a lui Andersen, iar eroul amintit intră într-o anumită tipologie în care l-aş include şi pe grobianul Iancu Gore, cel care are revelaţia miracolului în Douăsprezece mii de capete de vite de Mircea Eliade. Cuvintele lui sunt nişte clişee şi sunt caracteristice unui asemenea tip de personaj…
– Vorbiţi iar despre literatură şi ocoliţi răspunsul la întrebarea mea…
– (Ezită) Ce cred eu despre dragoste? Cred că, din păcate pentru noi, dragostea adevărată se întâmplă foarte rar în viaţă şi, de obicei, se sfârşeşte prost. Nu întâmplător toată literatura, în afară de melodramă, ocoleşte happy-end-ul, iar acest lucru se petrece nu pentru că în literatură e mai interesant să termini prost ceea ce ai început bine, ci pentru că o asemenea situaţie e mai apropiată de realitate. Iar faptul că focul iubirii se stinge, că pasiunea care te face să crezi în nemurirea sentimentului este supusă, la rându-i, rigorilor existenţei şi trece – cum trec frunzele toamna – este absolut îngrozitor. Aş spune apoi că a te îndrăgosti ţine, totuşi, de ceva miraculos, nu de ordinea cea mai banală a lucrurilor. Că dragostea-i oarbă, e foarte adevărat; e ceva dincolo de calcule, de adaptări, de situaţii obişnuite; e un miracol şi nu mă refer neapărat la acel coup de foudre de care vorbesc francezii. E o întâlnire miraculoasă (sper, din toată inima, să nu fie doar una … chimică) dintre un bărbat şi o femeie…
– Aţi folosit scrisul ca antidot al dezamăgirilor şi al neîmplinirilor afective?
– Am scris şi când am suferit, şi când am fost fericit. Am scris toată viaţa mea; pentru mine, scrisul nu a fost un refugiu! Când am terminat Istoria critică a literaturii române, m-am trezit deodată că nu mai ştiu ce să fac. Lucram la doar două-trei articole pe săptămână, pentru diverse publicaţii, mă ocupam de treburile mele la Paris, veneam la Uniunea Scriitorilor sau îmi ţineam orele la facultate, dar simţeam că îmi lipseşte ceva. Atunci mi-am dat seama că starea mea de frustrare venea din faptul că nu scriu şi m-am apucat de o altă carte – Scrisul şi cititul – care continuă Cititul şi scrisul şi are în vedere acea perioadă a vieţii mele în care scrisul ocupă locul pe care îl ocupa cititul, până la douăzeci de ani…
„Vrând-nevrând, trebuie să admiţi că istoria literară se scrie la două (sau mai multe) mâini.”
– În avanpremiera iminentei apariţii a Istoriei critice…, vă rog să dezvăluiţi amănunte despre structura cărţii, despre eventualele schimbări operate în canon, despre selecţia autorilor ce s-au afirmat din anii `90 până azi şi despre ,,pragul” temporal la care se opreşte investigaţia exegetică.
– Istoria… mea se opreşte în 1989. Ceea ce s-a scris după acest an nu mai este tratat sub formă monografică, decât în cazul câtorva autori pe care eu îi consider ca aparţinând generaţiilor de dinainte şi care, într-un fel sau în altul, pot fi consideraţi optzecişti sau şaizecişti întârziaţi. Sigur, am un capitol final în care vorbesc despre posibilele trenduri din literatura actuală şi în care evaluez ultimele apariţii. Pornesc de la premisa că istoria literaturii noastre începe cu scrierile în româneşte, nu cu cele în slavonă, în greacă, în latină. Până acum, s-au succedat cinci secole de literatură română: secolul al XVI – lea, al XVII –lea, al XVIII – lea, al XIX – lea şi al XX –lea, în care primele trei reprezintă perioada medievală întârziată la noi binişor, până în 1787, când apare Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu care conţine cele dintâi poezii lirice autohtone. Anii 1787-1830 – prima vârstă a literaturii române moderne – înglobează ultimele forme neoclasice şi iluministe, iar mijlocul secolului al XIX – lea (de la Dacia literară a lui Mihail Kogălniceanu până la Mihai Eminescu şi Ion Ghica) coincide cu romantismul. Sfârşitul veacului respectiv, pus de Vladimir Streinu sub semnul estetismului, de alţii sub semnul altor curente coincide, în realitate, cu modernismul. După părerea mea, modernismul îi urmează romantismului foarte strict. Un exemplu convingator este cel al lui Alexandru Macedonski: un paşoptist romantic – în prima etapă de creaţie, devenit poet simbolist (şi mai mult decât atât: un poet modern!) – în cea de-a doua etapă a activităţii sale artistice. Aşadar, perioada cuprinsă între sfârşitul anilor `90 ai secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al doilea război mondial (cu sămănătorismul şi poporanismul) este, în acelaşi timp, momentul de ecloziune a modernismului. Acest curent se întinde până în 1947, când s-a produs ruptura (iar parcursul literaturii române a fost întrerupt şi prejudiciat iremediabil timp de un deceniu de puterea politică), pentru ca în anii `60 să avem de-a face – mai ales în poezie, dar într-o anumită măsură şi în alte genuri – cu un remake, cum zicea Mircea Cărtărescu, al modernismului, cu un neomodernism.
Înlăuntrul acestor mari curente m-am ocupat pe genuri literare de autori, plasându-i acolo unde cred eu că se află greul operei lor (pe Alecsandri îl plasez la poezia romantică, cu toate că are şi o proză excelentă; pe Vladimir Streinu îl pun la critică, deşi are o poezie foarte bună etc.). În anumite perioade, i-am scos în faţă pe cei reprezentativi: în romantism, de pildă, când a venit vorba de junimismul care reprezintă prima bătălie canonică în literatura română i-am desprins pe Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici; şi pentru periada interbelică am o listă de mari scriitori începând cu cei mai vârstnici (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi) şi terminând cu Anton Holban, Mateiu Caragiale, Max Blecher, pe care îi consider mari scriitori.
În ceea ce priveşte canonul, nu mi-am propus, neapărat, să îl schimb, dar am făcut o altă selecţie decât în istoriile de dinainte, foarte marcate de tomul lui G. Călinescu. Dacă cineva ar compara lista de scriitori pe care îi tratez eu cu aceea a autorilor prezenţi în Istoria călinesciană, ar putea observa uşor că nici măcar un sfert dintre nume nu mai sunt prezente în cartea mea. Va rezulta un canon modificat, într-o anumită măsură, prin omisiuni. Sunt foarte mulţi scriitori care la mine nu mai apar decât ca personaje secundare, amintite în anumite situaţii când fac tipologia unui gen sau a unei perioade literare. Apoi, pentru prima oară autori ca Anton Holban şi Max Blecher sunt puşi laolaltă cu Mihail Sadoveanu şi cu Liviu Rebreanu în prima linie a prozei interbelice, de aici rezultând o modificare a canonului.
Dar cred că schimbarea cea mai importantă în conceperea unei astfel de lucrări rezultă din teoria mea potrivit căreia o istorie critică se scrie întotdeauna la două mâini, concepţie pe care am ilustrat-o cu gravura lui M. C. Escher, aşezată pe coperta întâi a cărţii. Dau un prim exemplu care arată ce anume m-a determinat să privesc lucrurile din această perspectivă. Au existat situaţii când acelaşi autor a fost citit la o distanţă relativ mică de timp în moduri complet diferite.
În 1905, H. Sanielevici, un om extraordinar de inteligent, priceput şi la literatură, şi la sociologie, îşi scria studiile despre Sadoveanu în care acesta este văzut fără exact acele însuşiri considerate esenţiale douăzeci şi cinci de ani mai târziu, de către generaţia interbelică: poezia, înţelepciunea, echilibrul. Nu a existat niciodată o explicaţie satisfăcătoare în legătură cu acest fenomen insuficient semnalat de către istoricii literari. O istorie a literaturii ar trebui să fie – am mai spus-o – întâlnirea dintre scrisul singular şi aceste lecturi multiple, efectuate în epoci succesive. Al doilea exemplu are legătură cu romanele pe care generaţia mea a mizat foarte mult. Este vorba de cărţile lui Augustin Buzura, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, D. R. Popescu, George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Mircea Ciobanu etc., pe care le-am citit într-un anumit context, ceea ce ne-a făcut să fim sensibili la unele aspecte care, în momentul de faţă, nu mai sunt evidente. Un roman al lui Augustin Buzura, Vocile nopţii (1980), se încheie cu o secvenţă în care un personaj telefonează după o salvare, dar i se răspunde că nu există nicio maşină disponibilă, moment în care exclamă: ,,Cum să nu existe salvare?”.
Acelaşi autor a publicat la mijlocul anilor `80, în România literară, un fragment din Drumul cenuşii care începea cu următoarele exclamaţii: ,,Opriţi nebunul! Opriţi nebunul!”, iar toată lumea s-a gândit atunci că Augustin Buzura se referea la Nicolae Ceauşescu. Citite în acei ani, asemenea propoziţii dădeau fiori, toţi înţelegeau subtextul, oamenii dădeau buzna în librării să cumpere cărţile scriitorului, întrebându-se – pe bună dreptate – cum de acesta a avut curajul să spună asemenea lucruri. Dar pentru studenţii mei de azi, care nu au cunoscut perioada comunistă, aceste enunţuri nu mai au nicio însemnătate şi nu le influenţează lectura. Este absolut necesar ca romanele de această factură să fie puse în context, iar ,,ţesătura” exegetică din jurul lor să fie (re)făcută, inevitabil, o dată cu ,,andrelele” de atunci, a doua oară cu cele de acum.
Dar noi procedăm aşa nu numai cu literatura din comunism, ci cu toată literatura! Nu mai poţi aprecia rolul lui Negruzzi în literatura română, decât dacă îi plasezi opera în secolul al XIX – lea, la începutul romantismului românesc. Mai mult, sunt situaţii în care neraportarea la context duce la teorii aberante. Despre Mihai Eminescu, spun unii astăzi că nu a fost nebun, ci că a fost internat pe motive politice, întrucât s-a opus – în articolele din Timpul – tratatului din 1883 cu Austro-Ungaria, adus la cunoştinţa opiniei publice abia la declanşarea primului război mondial. Iar pentru că luările sale de poziţie ar fi avut un ecou teribil în rândul populaţiei, a fost internat la nebuni. Aici intervine ,,a doua mână” a istoricului literar, care tebuie să clarifice, prin raportare la circumstanţele epocii respective, aceste speculaţii. În primul rând, în 1883, Mihai Eminescu era doar un poet foarte bun, recunoscut de Titu Maiorescu şi de alţi câţiva, relativ puţini, departe de prestigiul de care se bucură în prezent. În al doilea rând, ziarul Timpul nu avea un tiraj extraordinar. În al treilea rând, cele mai multe articole nu erau semnate, de unde a rezultat dificultatea editorilor de mai târziu în a identifica textele care îi aparţineau lui Mihai Eminescu.
Vrând-nevrând, trebuie să admiţi că istoria literară se scrie la două (sau mai multe) mâini. Până în prezent, nu a mai analizat nimeni operele literare în acest mod, deci în acest demers constă – cred – noutatea cărţii mele…
– Aţi optat pentru a alcătui nu doar o istorie a literaturii, ci şi a criticii acestei literaturi. Aţi explicat într-un mod inedit ,,metoda” de lucru într-un număr din anul 2000 al României literare: ,,…m-am gîndit că este cinstit să-i indic cititorului (…) freamătul stârnit în jurul unor opere, multe tăcute astăzi, ca o pădure desfrunzită, de cuvântul criticilor de ieri sau de astăzi. Orice operă are o astfel de umbră în mijlocul căreia străluceşte. Luaţi-i umbra şi dispare strălucirea”. Pe lângă dorinţa de a nu scrie doar ,,o simplă istorie de opere şi de autori” nu cumva aţi năzuit – în secret! – să evidenţiaţi puterea criticii asupra literaturii şi longevitatea celei dintâi?
– Nu! Literatura este literatură, nimic nu poate să îi ia locul. În acelaşi timp, ea nu poate exista fără critică (critica este aerul literaturii!), nu poate trăi fără critici – cititorii săi profesionişti, capabili să vadă ceea ce îi scapă cititorului naiv. E foarte interesant şi fascinant faptul că nici măcar cititorii profesionişti nu descoperă acelaşi lucru în literatură. Dau mereu drept exemplu versul lui Bacovia ,,dormea întors amorul meu de plumb”, în legătură cu care s-au făcut tot felul de speculaţii ridicole (spunându-se, de pildă, că în vers ar fi vorba de iubita care este în cavou şi care stă într-o rână). Nu s-a gândit nimeni că, în limba română, a dormi întors nu înseamnă nimic, în vreme ce a dormi neîntors înseamnă ceva, deci că versul bacovian ar trebui raportat la sintagma amintită… Există sute de comentarii la această poezie, dar niciunul nu sesizează acest amănunt.
– Credeţi că scriitorii contemporani nemulţumiţi de aprecierile cuprinse în Istoria critică… sau cei frustraţi fiindcă nu figurează în paginile cărţii vor avea curajul să se manifeste la fel de vehement cum au făcut-o cei ,,subevaluaţi” de Alex. Ştefănescu ori cei neincluşi în Istoria… lui?
– Sigur că vor reacţiona, e dreptul lor! Eu nu scriu cu gândul să le fac plăcere autorilor; încerc să spun cât pot de limpede şi cât mai corect ceea ce cred despre textele lor. Evident că mă pot înşela ori că pot să am şi lecturi greşite, iar dacă cineva are să mă prindă, am să mă corectez…
– Cu alte cuvinte, vă aşteptaţi ca Istoria dumneavoastră să stârnească un scandal similar celui provocat de apariţia cărţii amintite?
– Alex. Ştefănescu a făcut o carte despre literatura din ultimele şase decenii în care a cuprins numeroşi scriitori contemporani. Prin forţa lucrurilor, mulţi dintre aceştia nu figurează în Istoria mea, fiindcă ea acoperă o perioadă mult mai mare de timp. Numărul autorilor nemulţumiţi va spori, aşadar, considerabil, deci înclin să cred că Istoria critică… va stârni un scandal şi mai mare.
– Din prezentarea pe care fostul dumneavoastră student v-o consacră în Istoria literaturii române contemporane 1941–2000 se deduc două întrebări ale căror răspunsuri vă invit să le formulaţi acum.
Prima: De ce aţi încurajat ofensiva unei generaţii literare îndreptată împotriva altei generaţii pe care tot dumneavoastră aţi susţinut-o cândva?
– Întâlnirea mea cu cei din generaţia optzeci a fost o întâmplare. Câţiva dintre ei au participat la şedinţele Cenaclului de luni, pe care eu îl conduceam. Unii erau în ultimii ani de studenţie, alţii abia absolviseră facultatea, iar ultimii veniţi (Caius Dobrescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Simona Popescu, aduşi de Alexandru Muşina de la Braşov) erau elevi de liceu. Copiii aceştia foarte talentaţi şi, în acelaşi timp, foarte inteligenţi, aveau idei extrem de precise despre ceea ce vor să facă în literatură, despre poezie şi, în plus, erau nişte critici literari foarte severi (mai ales când venea vorba de ceea ce scriau ei înşişi). Poezia lor – care, spre deosebire de proză, a dat în mod indiscutabil, câteva capodopere – a schimbat paradigma faţă de poezia anilor 60. Am intuit pentru prima oară acest lucru la Zilele Culturii Călinesciene, desfăşurate la Oneşti. Acolo i-am invitat pe câţiva optzecişti (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei), iar pentru spectacolul din deschiderea manifestării – pe absolvenţii de la Teatru, din clasa lui Ion Cojar (din rândul cărora făceau parte Lamia Beligan şi Ştefan Bănică jr.).
Fiindcă poeţii mei şi actorii lui erau de o vârstă, le-am propus actorilor să citească din creaţiile congenerilor. Nu au fost în stare! Erau familiarizaţi cu recitarea poemelor şaizeciste: emfatice, sentimentale şi nu gustau deloc lirica optzecistă – ironică, intertextuală, aluzivă… Atunci mi-am dat seama că se produce o ruptură şi că diferenţele între cele două feluri de a concepe poezia – unul specific generaţiei `60, iar celălalt propriu optzeciştilor – încep să fie foarte pronunţate. Şi fireşte că mă interesa acest fenomen, pentru că voiam să înţeleg ce se întâmplă, ce urmează în literatura română…
Nu puteam să rămân cantonat la poezia generaţiei mele numai pentru că i-am luat apărarea şi pentru că am susţinut-o la apariţie.
– Iar a doua întrebare este următoarea: Cum explicaţi – din perspectiva maturităţii – ,,autoritatea aproape tiranică” pe care aţi avut-o în tinereţe? Se spune că au existat scriitori care s-au îmbolnăvit de nervi aşteptând, în zadar, să fie recenzaţi de către dumneavoastră…
– Din moment ce Alex Ştefănescu a constatat acest lucru şi are exemple, să explice el. Eu nici măcar nu ştiu dacă e adevărat…
(I-am cerut explicaţii lui Alex. Ştefănescu, iar acesta mi-a mărturisit că persoanele respective – un prozator ardelean şi o poetă din Bucureşti – făcuseră o adevărată fixaţie în legătură cu faptul că Nicolae Manulescu nu scria nimic despre ei: vorbeau obsesiv despre această stare de lucruri şi avansau presupuneri fanteziste, invocând un plan malefic iniţiat de Nicolae Manolescu în vederea distrugerii lor, ca scriitori.)
„Este mult mai simplu să faci azi critică literară de performanţă”
– Nu am menţionat deloc întâmplător faptul că Alex. Ştefănescu v-a fost student. În biografia lui aţi jucat rolul pe care l-a avut G. Ivaşcu în cariera dumneavoastră, căci i-aţi ,,deturnat” destinul poetic spre altceva. După ce ,,semne” ghiciţi că un student (sau orice alt tânăr care scrie despre literatură) are vocaţie de critic literar?
– Nu există o reţetă, nu pot să spun că, neapărat, caut anumite simptome. Am simple intuiţii, bazate pe experienţă…
– Aţi mai sfătui pe cineva aflat la început de drum să se apuce de critică literară?
– Da, cu siguranţă, dacă aş simţi că persoana respectivă are talent critic.
– Vă rog să comparaţi cursa spre critica literară de performanţă a unui critic tânăr de azi, cu aceea în care concurau exegeţii afirmaţi în anii `60-`70?
– Este mult mai simplu să faci azi critică literară de performanţă, fiindcă nu mai există restricţii nici în informare, nici în interpretare. Poţi să citeşti ce vrei, în orice limbă, nimeni nu îţi mai spune ce să citeşti sau despre ce să scrii. Un tânăr critic din zilele noastre beneficiază de nişte lucruri pe care noi, la vremea aceea, ni le doream, dar pe care nu le aveam sau despre care nici nu ştiam că există. Cine vrea să fie acum critic literar are totul la dispoziţie: ţine într-o mână lutul, în cealaltă apa, iar ceea ce modelează depinde numai de imaginaţia şi de priceperea lui. Noi eram, la figurat vorbind, cu mâinile goale. Eu, de exemplu, nici măcar nu auzisem, oficial, în liceu de marii scriitori: de Maiorescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Alexandru Macedonski, iar în facultate nu le-am studiat operele. În plus, în perioada de formare (în copilărie şi în adolescenţă), unii dintre noi nici măcar nu aveau acasă o bibliotecă…
– Aşadar credeţi că a face azi critică literară de performanţă depinde în exclusivitate de criticii tineri…
– Evident! Mulţi ar putea riposta spunând că ei nu mai au audienţa pe care o aveam noi atunci. Explicaţia are legătură cu faptul că s-a multiplicat peisajul cultural, iar ofertele au devenit mai numeroase, spre deosebire de anii în care ne-am afirmat noi, când toată lumea aştepta apariţia a două sau trei reviste literare mai importante. Cred însă că abia acum audienţa criticului a ajuns acolo unde îi este locul. Pe vremea noastră era supralicitată, căci nu aveam ce căuta noi cronicarii literari în postura de lideri de opinie politică. Astăzi cine este deştept şi scrie bine se face auzit. Exemplul care îmi vine acum în minte este cel al lui Dan C. Mihăilescu, care e, probabil, cel mai bun cronicar literar contemporan. A găsit o formulă în care amestecă aprecierile critice de valoare cu publicitatea, ceea ce acum, când totul e comercial, dă bine. Situează opera în context, nu uită să spună cine este autorul, de unde vine, ce a mai scris, ce studii are etc. Vorbeşte cu un haz şi cu o inteligenţă remarcabile despre tot felul de cărţi – unele relativ facile, altele extrem de complicate – pe care le prezintă de le înţelege toată lumea. Dacă mâine aş relua cronica literară, aş face ca Dan C. Mihăilescu, nu cum o făceam eu însumi deunăzi!
„Încercam să îi dezvăţ pe filologi de un anume fel de a citi literatura.”
– Domnule profesor, la cursurile dumneavoastră vin nu doar cei înscrişi la Facultatea de Litere, ci şi studenţi nefilologi sau inşi cu profesii ce nu au nicio legătură cu literatura. Care este secretul acestui imens succes pe care îl aveţi la catedră?
– Nu-mi fac cursul foarte canonic şi le arunc celor prezenţi tot felul de nade pe care să le prindă… Le povestesc, de pildă, întâmplări pe care nu au de unde să le ştie…
– Daţi-mi, vă rog, un exemplu…
– Mi s-a întâmplat să fiu sunat de foşti studenţi care lucrau la Cenzură şi care întocmeau referatele ce permiteau apariţia unor cărţi de Ileana Mălăncioiu sau de Ana Blandiana. Îmi spuneau că riscă să fie sancţionaţi dacă cineva nu scrie ceva favorabil despre aceste volume (în condiţiile în care nu se scria mai nimic despre ele) şi mă rugau pe mine să fac acest lucru… Dacă aş fi refuzat, nu aş fi avut cum susţine nişte creaţii realmente valoroase, de aceea le cream iluzia că mă las manipulat tocmai pentru ca să am ocazia să spun ceea ce aveam de spus. Desigur că, într-un fel, mă şi foloseau, ca să poată pretinde, mai apoi, că în România există libertate de exprimare. Pe lângă aceste amănunte ,,de culise” care îi ajută să îşi formeze o imagine despre contextul în care generaţia mea s-a afirmat, le mai explic, de pildă, care a fost miza extraordinară a romancierilor anilor `70 – `80 şi de ce pierderea acesteia, acum, în anii 2000, poate fi fatală…
– De ce?
– Scriitorii nu mai au anvergura temelor. Romanul despre perioada de tranziţie are ca singure personaje interesante prostituatele care pleacă în străinătate şi mafioţii sau interlopii care devin peşti. Desigur, acestea sunt realităţi actuale, dar, după părerea mea, sunt doar de suprafaţă; altele sunt problemele care ar merita să fie povestite. Dar ceea ce îmi plăcea cel mai mult să fac, din postura de profesor, era un experiment prin care încercam să îi dezvăţ pe filologi de un anume fel de a citi literatura. O ,,lecţie de dezvăţat” se desfăşura astfel: deschideam la întâmplare o carte cu poezii, cititeam un poem şi îi întrebam pe studenţi ce facem cu acel text necunoscut. Se repezeau să îmi răspundă că trebuie căutate şi descifrate simbolurile… Atunci le explicam că, de fapt, mai întâi se citeşte textul, a doua oară se citeşte textul şi iar se citeşte textul… Abia după lecturi repetate urmează analiza a ce se vede cu ochiul liber în text şi descoperirea a ceea ce există dincolo de text. Nu le impuneam modele în ceea ce priveşte receptarea acestuia, le propuneam – cel mult – metode (şi acelea cu valabilitate restrânsă) de a-l judeca. Nu le spuneam că o scriere se citeşte numai într-un anumit fel, ci, din contra, că e bine ca aceasta să fie citită în diferite moduri. Le aminteam că, aşa cum la masă mănânci supa cu lingura, friptura cu furculiţa şi nu invers, în privinţa unor cărţi de factură foarte diferită trebuie să găseşti (singur) modalitatea adecvată de lectură.
– Care credeţi că este cel mai important lucru învăţat de către studenţi de la dumneavoastră, domnule Nicolae Manolescu?
– Mi-aş dori să fi învăţat să gândească cu capul lor.
Interviu publicat în volumul „Dresură de lei” de Ioana REVNIC,
Editura Curtea Veche, 2011
