La România literară – locul în care urma să înregistrez interviul cu Alex Ștefănescu – m-a încântat din primul moment o mașină de scris foarte veche, așezată pe biroul lui Nicolae Manolescu. Am fotografiat-o din toate unghiurile, apoi i-am mângâiat butonii rotunzi ce alcătuiau o claviatură vetustă. În aceeași încăpere, există o bibliotecă înțesată cu cărți valoroase din care, cu complicitatea unei persoane importante din redacție (al cărei nume îl trec sub tăcere) aș fi putut fura una.
N-am apucat să fac acest lucru, pentru că Alex Ștefănescu aștepta – cu un aer ușor amuzat – să răspundă întrebărilor mele.
ALEX. ȘTEFĂNESCU
Debutul interviului se amâna din cauza unor probleme tehnice. Cele două reportofoane ale mele se încăpățânau să nu funcționeze, iar eu riscam să compromit primul interviu pe care ar fi trebuit să îl realizez. De fapt, din cauza emoțiilor, uitasem – pentru moment – cum să manevrez aparatele.
Le-am scuturat, le-am scos bateriile, le-am întors pe toate fețele – degeaba!
La un moment dat, am început să apăs, pe rând, fiecare buton al lor. Alex Ștefănescu aștepta, relaxat, să răspundă întrebărilor mele. Brațul stâng i se odihnea lungit pe spătarul scaunului de lângă el. Privea cu duioșie cum încercam să îmi ascund tremurul mâinilor. Ca să îi distrag atenția, m-am prefăcut interesată să aflu care a fost primul scriitor căruia i-a luat un interviu (căci, la rându-i, Alex Ștefănescu realizase, de-a lungul timpului, interviuri cu scriitori).
Acceptând în mod tacit diversiunea, a început să se confeseze (textul care a urmează l-am reconstituit din memorie):
– Primul interviu l-am luat la o vârstă înaintată, destul de înaintată ca să înțeleg că nu te umilești notându-ți conștiincios ceea ce îți spune un scriitor și că, în general, în literatură nu există umilință. Este exact ca în dragoste. Așa cum în fața iubitei poți să cazi în genunchi, într-un moment de adorație, fără să ți se pară că faci un gest nedemn, poți să îngenunchezi și în fața literaturii, fericit că i te încredințezi. N-aș refuza acum, matur fiind, să număr virgulele din poeziile lui Eminescu (ca Nicolae Georgescu, care ajunge la astfel la descoperiri senzaționale) sau să…
…Am reușit să pornesc, în sfârșit, unul din aparate. Eram salvată! Fără a mai aștepta continuarea confesiunii, am formulat, pe nerăsuflate, prima întrebare.
*
– Stimate domnule Alex Ștefănescu, a trecut mai bine de un an de la vizita dumneavoastră, în martie 2006, la Oradea. Care au fost cele mai importante trei evenimente ce s-au petrecut în viața dumneavoastră personală și profesională în acest timp?
– În primul rând – furtuna de reacții pe care le-a provocat Istoria literaturii, reacții care pe un om mai fragil psihic l-ar fi putut dezechilibra. Au apărut până în prezent aproximativ două sute cincizeci de texte referitoare la cartea mea, dintre care cam o sută cincizeci nefavorabile cărții și o sută favorabile.
Într-un fel, ar trebui să fiu mândru: este un record în ceea ce privește numărul de comentarii critice. Dar nu sunt Marin Mincu, ca să mă laud cu un palmares de genul ăsta.
Aș putea să vorbesc exclusiv despre cele o sută de comentarii favorabile și să le ignor în mod tendențios pe cele scrise împotriva mea, pentru că n-aș minți decât prin omisiune și mi-aș face un dosar critic convenabil. Dar nu pot să le ignor nici pe cele care s-au scris împotriva mea.
Cert este că această carte a stârnit pasiuni și m-am întrebat de ce scriitorii nu investesc atâta energie emoțională ca să scrie opere literare demne de premiul Nobel, în loc să lupte pentru a-și asigura un loc în Istoria literaturii.
Cred ceea ce am spus și la Oradea, în fața atât de atentului și prietenosului public orădean: în zadar sunt toate aceste strădanii ale scriitorilor de a obține cu forța un loc în literatură. Nici premiile pe care le capeți influențând juriile, nici traducerile realizate pe bază de aranjamente, nici cronicile literare elogioase smulse criticilor după îndelungi presiuni făcute asupra lor, nici chiar faptul că-ți procuri un loc de veci pe aleea scriitorilor în cimitirul Bellu nu țin loc de succes în literatură.
Adevăratul succes constă în clipa aceea fermecată când surprinzi pe cineva, de preferință un necunoscut, citind cu interes textul tău. Aceasta este esența succesului, aceasta este adevărata răsplata pentru un scriitor.
Al doilea eveniment îl constituie faptul că mi-am construit (în șase luni) o casă, în mijlocul unei grădini amenajate de mine, pe parcursul a doisprezece ani, și că am acum un loc de refugiu.
Și un al treilea este acela că am simțit, pentru prima dată, după mulți ani, o adiere de tinerețe și dragoste, care ține – probabil – de chimia vieții mele sufletești de la această vârstă, de o reorganizare a conștiinței în vederea îmbătrânirii, dar care are foarte mult farmec. (…)
– De curând, România literară a acordat premiile pentru debut. Analizând nominalizările (două volume de versuri, două de eseuri și unul de memorialistică), am constatat că, printre cărțile respective, nu există niciun roman. Se tem scriitorii tineri și debutanții, mai cu seamă, de proiectele de anvergură?
De multe ori, când mă gândesc la literatura română, cu devotament și cu entuziasm, nu pot să nu observ faptul că lipsește o miză mai mare, că scriitorii caută succesul imediat – pe care îl obțin, de multe ori, cu mijloace frivole – și că nu au răbdare să construiască ceva, că nu au suflul necesar ca să meargă mai departe decât au mers până în prezent.
Nu întâmplător nu avem scriitori care să zguduie conștiința umanității. Nu avem un Aleksandr Soljenițîn, care a spus ceva lumii întregi, nu doar unui cerc de prieteni, nu avem un Milan Kundera, nu avem un Cinghiz Aitmatov. Noi avem scriitori care produc texte pentru moment și care nu sunt în stare să intereseze lumea întreagă. Nu avem răbdare, avem un epicureism structural, suferim de o lipsă de rezistență morală care ne face să cedăm repede în fața dificultăților. Și avem și plăcerea de a minimaliza eforturile pe care unul dintre noi le-ar face, eventual, ca să construiască ceva mai important.
Vă fac o mărturisire: de câte ori văd un tânăr, mă uit la el cu mare curiozitate, întrebându-mă în ce crede sau cum își va trăi viața, pentru că eu mă număr printre oamenii cărora nu le este indiferent ce se va întâmpla după moartea lor. Sunt unii care spun că, după moartea lor, poate să dispară și România ori poate să se piardă planeta, cu întreaga umanitate, în neant. Am niște cunoscuți care, când au făcut gardul grădinii, au refuzat unul despre care primeau asigurări că va rezista cincizeci de ani și au luat altul care va rezista douăzeci de ani, fiindcă, după calculele lor, cam atât mai aveau ei de trăit. Din punctul lor de vedere era foarte bine că, atunci când vor muri ei, va cădea și gardul. Eu țin ca în jurul grădinii mele să fie un gard care să dureze și după moartea mea, căci acolo va locui tot un om, un succesor al meu, și îmi place să știu că există o continuitate.
Așa se întâmplă și cu tinerii. Mă uit atent la tineri, nu am deloc sentimentul de rivalitate dintre cei în vârstă și cei tineri, pe care, în mod greșit, îl au chiar unii tineri.
Pe de altă parte, nici nu obișnuiesc să-i curtez, ar fi o lipsă de demnitate din partea mea. Totuși, văd mulți intelectuali mai în vârstă care, deși în mod real îi disprețuiesc pe tineri, nu se sfiesc să-i lingușească. Eu îi contrazic sau îi ironizez pe tineri, fără nici o reținere, nu urmăresc să le câștig simpatia cu orice preț. Cu toate astea, mulți dintre ei mă simpatizează, fără să le fi cerut eu asta.
În fond, mă interesează foarte mult tinerii – în sinea mea mizez pe ei și sunt dezamăgit de faptul că, în literatură, majoritatea joacă din nou la miză mică, precum predecesorii lor, că nu au acest simț al anvergurii, nu cred în ceva, că le lipsește acea idealitate care este, poate, esența tinereții. Sunt, de la început, blazați; își calculează eforturile; nu vor să risipească nimic și, din cauza asta, nu pot ajunge la o mare literatură. (…)
– (…) Cât de mult vă apasă sau vă disciplinează obligația de a scrie la termen?
– Asta este, nu exagerez, drama vieții mele. Nimic nu mi se pare mai grav, decât să scrii la termen. Scrisul, în general, este o formă de libertate și este foarte greu să scrii atunci când ești într-o stare de spirit inadecvată. Pentru că presa e un malaxor uriaș care cere mereu texte, nu poți să întârzii; de foarte multe ori, scriu cu ochii pe ceas, calculându-mi timpul rămas – scriu, în general, cam o pagină pe oră – ceea ce-mi creează un sentiment neplăcut de prostituare. Chiar dacă scrii ce vrei, nu contează că scrii ce vrei. Contează faptul că scrii, chiar și când nu ai chef să scrii – asta este foarte grav. Faptul că scrii la termen echivalează cu o înjosire a gândirii.
M-am întrebat de multe ori ce se poate face. Dacă aș avea o altă profesie din care să-mi câștig existența, atunci aș putea să scriu când vreau, dar mi-ar rămâne prea puțin timp disponibil. Ocupându-mă numai de literatură, trebuie să și trăiesc din asta și atunci sunt nevoit ca multe texte să le scriu la termen. Din aceste două rele am ales să trăiesc din literatură. ,,Să trăiești din literatură” e o problemă care întotdeauna m-a obsedat și nu știu care este rezolvarea cea mai bună, nu știu ce sfat aș putea să dau unui tânăr.
Țin minte că, în tinerețe, mă simțeam vinovat că stau și scriu, în timp ce oamenii făceau lucruri care erau considerate mult mai importante. Mai ales faptul că eram un bărbat puternic îmi dădea un sentiment de rușine fiindcă, în timp ce alții tăiau păduri, sau apărau cu arma în mână granițele țării, sau conduceau tractoare, eu stăteam la o masă cu un stilou în mână și scriam. Mi se părea că scrisul este considerat o ocupație femeiască.
Pe de altă parte, îmi plăcea așa de mult literatura, încât de multe ori îmi doream – am și scris asta undeva și nimeni nu m-a crezut – să sufăr un accident cumplit, de exemplu să rămân fără ambele picioare, ca să am o justificare în fața societății că stau închis în casă și scriu. Atunci nimeni nu m-ar mai fi condamnat că am această îndeletnicire. Mereu am fost dezaprobat că mă ocup de scris, deși scrisul e, în realitate, o îndeletnicire foarte grea.
Scrisul nu înseamnă să stai cu o cafea în față și să așterni pe hârtie ce-ți trece prin cap, ci să intri într-o anumită stare de spirit, să înțelegi unele mecanisme greu de înțeles, să faci un efort de imaginație, înseamnă să te muți, pur și simplu, din lumea reală în lumea fictivă, ceea ce îți obosește extraordinar de tare mintea. Plus că te degradează fizic: stând nemișcat la masa de scris te îngrași, îmbătrânești, ți se anchilozează corpul, iar în ceea ce privește oboseala morală, ea este imensă.
După ce stau o noapte și scriu, când ies pe stradă, mă simt complet dezorientat și inapt să duc o eventuală luptă cu semenii mei. Orice om de pe stradă are mai multă priză la realitate, mai multă promptitudine în reacții, decât mine. Eu nici nu înțeleg repede ce se întâmplă în jurul meu, sunt ca o bufniță ce s-a rătăcit ziua, undeva, într-un oraș și nu pot face față competiției diurne, sunt depășit de cei din jur și disprețuit, îi împiedic sau se împiedică ei de mine; îmi trebuie timp ca să intru în atmosferă.
Se plătește scump faptul că scrii, numai că lumea nu înțelege asta.
– De fapt, în ce constă erodarea intransigenței criticului?
– Sunt multe de spus, s-ar putea scrie o carte pe tema asta.
Mi-aduc aminte ce am simțit la 23 de ani când am început să scriu despre literatura română contemporană, în revista Luceafărul. Eram încă student și Ștefan Bănulescu, la recomandarea lui Nicolae Manolescu, mi-a încredințat o rubrică săptămânală: Comentarii critice.
Eu, care până atunci nu citisem decât Shakespeare, Thomas Mann, alți mari scriitori ai lumii ce se studiau în facultate, m-am trezit dintr-odată aruncat în mlaștina literaturii române contemporane. Trebuia să citesc tot felul de autori din categoria lui Platon Pardău sau Constantin Abăluță, care au și ei meritele lor, dar care sunt insignifianți în comparație cu marii scriitori ai lumii. Am simțit o deznădejde cumplită, adică am simțit că sunt descalificat. M-am simțit ca o balerină de la Moulin Rouge trimisă într-un sat din România, la un cămin cultural, să danseze.
Chestia asta m-a descurajat și m-a făcut să sper că e vorba de un provizorat. Foarte mult timp am făcut critică literară cu sentimentul că e ceva provizoriu și că o să părăsesc în scurtă vreme critica literară.
Treptat însă, tot bălăcindu-mă în această mediocritate a literaturii române contemporane, am început să mă obișnuiesc cu ea, am început să uit marile repere, să uit cum scriu marii scriitori ai lumii și să mă bucur ca un naiv ori de câte ori, din masa de texte lipsite de relief, apărea câte unul care se remarca prin ceva. Am început să particip sufletește la descoperirea de noi talente, am început să îmi schimb unitatea de măsură. Dacă cineva scria cât de cât interesant, era pentru mine un motiv de entuziasm; aceasta înseamnă că făcusem deja un prim compromis. Am renunțat, deci, la intransigența inițială și, pur și simplu, ca să-mi pot face profesia, ca să-mi găsesc motive de satisfacție, ca să mă fac util și ca să susțin ceea ce este valoros în literatura noastră, am început să salut apariția unor cărți care erau, prin ceva, semnificative, dar mult prea puțin față de exigențele mele de altădată.
Alte compromisuri le faci sub presiunea permanentă a scriitorilor în viață. Despre cei morți e ușor să scrii, sunt politicoși, resemnați, nu contestă ceea ce afirmi despre opera lor. Însă scriitorii în viață – cei mai mulți dintre ei, în mod special cei lipsiți de talent – sunt foarte orgolioși, foarte agresivi și foarte ingenioși în a găsi tot felul de forme de influențare a criticului.
Aș putea să dau zeci de exemple: de la scriitorii care, atunci când publică o nouă carte devin brusc prietenoși și îmi dau telefoane, pentru a se interesa dacă sunt sănătos și a mă invita la restaurant, până la scriitoarele ce dintr-odată îmi fac ochi dulci. Sunt și autori care mă amenință, îmi dau de înțeles că, dacă nu scriu despre ei, o să se răzbune. Alții intervin prin intermediari, având poziții influente: lucrează în ministere sau au prieteni miliardari ce, la rândul lor, subvenționează, temporar, anumite reviste la care colaborez etc.
Este așa de complicat sistemul acesta de intervenții, încât nici nu înveți bine să te aperi de o formă de agresiune și ești atacat printr-o altă formă pentru care ești complet nepregătit. Și, în timp, cedezi. Mint criticii care afirmă că nu au cedat niciodată!
Iar a treia cauză a compromisului este faptul că obosești și nu mai ești atât de receptiv față de texte, ai un fel de opacitate care vine din oboseală. Am constatat asta citind, de exemplu, un text seara, când, obosit fiind, am avut impresia că nu conține nimic care să prezinte interes. Recitindu-l dimineața, cu mintea proaspătă, am descoperit că avea, totuși, ceva frumos, ceva ce rămăsese nesesizat de mine.
– Ați început să scrieți critică literară la 23 de ani, însă ați debutat ca poet. Mai scrieți poezie (proză sau teatru)?
– Scriu, dar nu public, pentru că nu vreau să-mi pierd autoritatea de critic literar, pentru că, dacă aș publica, numeroși critici literari și-ar face o plăcere sadică din a desființa ceea ce scriu eu; vreau să fac din asta o surpriză. După moartea mea, o să mi se publice – o să menționez această dorință în testament – și opera literară. (…)
– Scrieți și citiți enorm. Nu obosiți? Iar când obosiți, nu regretați nicio clipă că ați ales să scrieți și să citiți enorm?
– În primul rând, trebuie să plecăm de la următoarea premisă: am o mare putere de muncă. În al doilea rând, profesia mea este mai importantă pentru mine decât orice altceva. Nu am copii cărora să mă dedic – pentru că, dacă aș fi avut copii, m-aș fi ocupat cu entuziasm de ei –, dar am literatura.
Mă gândesc la literatură de dimineața până seara. Eu nu sunt un autor care și-a făcut din literatură un mijloc prin care să obțină altceva – de exemplu, să ajung ministrul culturii. Mă ocup de literatură doar pentru că mă pasionează foarte mult literatura.
V-am spus mai înainte cât de mult regret că scriu și ca să-mi câștig existența. Dar nu am altă soluție.
Dacă mă uit în urmă, de când mă știu citesc și scriu: asta este viața mea.
Când mă gândesc la mine, mă văd îngropat între cărți, citind tone de literatură… proastă – acesta este un preț foarte mare plătit de criticul literar. Frații mei, care sunt profesori la Politehnică, citesc mult mai multe cărți bune decât mine, cărți pe care tot eu li le recomand.
În același timp, scriu mult, pentru că trebuie să alimentez revistele la care colaborez. În plus, lucrez și la cărțile mele. Iar viața pentru mine nu are sens, decât atunci când citesc și când scriu.
Am însă și nostalgia unei vieți în afara scrisului și cititului. Dacă aș întoarce timpul înapoi, nu aș alege altceva decât literatura, dar tot am nostalgia altor feluri de viață.
Mă gândesc că mi-ar fi plăcut să fiu un țăran integrat într-o comunitate sătească, să ar pământul, să simt mirosul de flori de cireș și de măr primăvara, să cresc animale, să am o curte plină de copii.
Sau, dacă aș fi fost un om de afaceri, m-aș fi simțit în stare să câștig bani ori să fac să funcționeze o firmă; să am angajați care să fie mulțumiți de modul cum sunt tratați de către mine.
Sunt capabil să conduc instituții. M-am analizat de multe ori și am ajuns la concluzia că nu m-aș simți în stare să conduc o țară, dar o instituție știu să o conduc mai bine decât vă imaginați; când am făcut asta, instituțiile au funcționat perfect.
Sunt, deci, diverse moduri de viață pe care le-am ratat ocupându-mă de literatură, dar nu regret că am ales literatura.
– Merită să faceți critică literară? Care a fost cea mai mare recompensă pe care ați primit-o de când faceți critică literară?
– N-am primit nici o recompensă! Iar avantajele pe care le-am obținut în calitate de critic literar nu sunt cele pe care le-am așteptat eu de la viață. Un critic literar se bucură de autoritate, chiar inspiră teamă și este exact ceea ce nu-mi doream eu.
Pentru alții e foarte important ca lumea să se teamă de ei; pentru mine – nu! Eu mi-am dorit foarte mult să fiu iubit. Sunt sentimental, sunt originar din Bucovina și mi-aș fi dorit să fiu poet sau prozator ca să fiu iubit de cititori și nu să inspir teamă. Acest avantaj al unui critic pentru mine nu este un avantaj.
Apoi faptul că am fost obligat să citesc foarte multe cărți proaste este iarăși un dezavantaj. Aș fi vrut să citesc în mod liber cele mai bune cărți ale lumii. Și multe opere valoroase din literatura universală au rămas necitite. Pentru mine este o mare pierdere și nu știu dacă o să mai am timp să le citesc până la sfârșitul vieții.
Un avantaj real ar fi acela că am putut, în general, să citesc, fără să tot mă scuz în fața societății că citesc. Am avut o justificare pentru a practica această plăcere. Cuiva care mă vedea cu cartea în mână puteam să-i explic că nu este o distracție, ci o obligație profesională. În mod similar, mi-ar fi plăcut să fiu pedichiurist, ca să ating picioarele unor femei frumoase, fără ca lumea să mă suspecteze că sunt frivol, afemeiat etc. Aș fi putut să spun că, pur și simplu, îmi fac profesia!
Ioana REVNIC,
Fragmente dintr-un interviu realizat în 2007 pentru Revista „Familia”
și publicat în volumul
Dresură de lei, Editura Curtea Veche, 2011
Foto 1 de Paul Buciuta
Foto 2 Alex Ștefănescu împreună cu tatăl său
