Deși nu-mi mai aduc aminte exact când, cred că și eu am aflat de la copiii mai mari și atoateștiutori, cărora le place să râdă de neștiința celor mici, că Moșul nu există.
O vreme, am fost chiar eu cât pe ce să stric bucuria unor copii nevinovați, după ce încercasem în fiecare an, fără reușită, să îi pândesc pe părinți cum lasă cadouri sub brad!
Unii chiar consideră o poveste demodată ,,aceea cu Moșul” că doar ce, ,,Rafaela, tu chiar crezi că există Moș Crăciun?!” Cred că, multor copii, printre care și mie, le vine o vreme când sunt dezamăgiți că moșul e doar o poveste. Firește că te bucuri de cadouri, dar… parcă nu este același farmec precum atunci când credeai în Moș Crăciun. De aceea cred că, cei mai mărișori (fără să-și dea seama, invidioși pe ochișorii mici și curați care strălucesc de bucurie la auzirea numelui drag lor – Moș Crăciun) se străduiesc să le strice și lor bucuria.
Vom vedea, totuși, în povestirea ce urmează… oare chiar nu există pentru noi, copiii puțin mai mari, o modalitate de a recâștiga farmecul mult dorit al Sărbătorii Nașterii Domnului?
⨯⨯⨯
Era seara de 5 decembrie. Mă frământau gândurile de mai sus și priveam pe fereastră. Ningea.
„Of, acum vine Crăciunul… ce dacă mai sunt câteva săptămâni? O să vină și o să treacă repede, fără bucurii sufletești! Copiii mici sunt fericiți că vine Moșul, adulții… adulții (vreau să zic părinții și bunicii) de ce sunt oare fericiți? Te pomenești că ei cred în Moș Crăciun? Greu de crezut una ca asta. Atunci de ce?!”
Deodată, mă frec la ochi. Ce?! Un fulg de nea se mărește și strălucește în auriu! Se izbește de pervaz. Întredeschid geamul și întind palma spre el – o cheiță! Mi se așază în palmă. O cheiță aurie, care sclipește. Ce să fac eu cu ea?! De spatele ei este agățat un bilet. Îl desfac și citesc: „Vei afla răspuns la întrebările tale în parcul din centrul satului.”
De la cine să fie?! Afară e întuneric. Să plec, acum, acolo, fără să le spun părinților? O să se sperie. Dar dacă le zic, mai mult ca sigur că o să-mi spună să-mi termin tema la pian și să mă culc. Ei, am s-o termin mâine. Ciulesc urechile. Se aude doar sforăitul tatei. Mă îmbrac și ies în vârful picioarelor din casă, nu înainte să-mi sărut frățiorul, care doarme ca un îngeraș dulce.
Afară, poarta de la curtea noastră e încuiată. Ce să mă complic atâta, mai bine mă întorc și mă culc, încă nu este târziu. Dar când scot cheia din buzunar și recitesc mesajul, mă răzgândesc. Iau scara și sar gardul, apoi privesc în jurul meu. Nu e nimeni pe uliță. Trântesc scara în așa fel încât să nu se poată cățăra nimeni pe ea, fără să-mi dau seama că așa o să-mi fie aproape imposibil să mă întorc.
⨯⨯⨯
Parcul e așa tăcut… Mă așez pe cadourile ornamentale din sania cu led-uri, ca să îmi trag sufletul de alergătură. Privesc în jur.
Deodată, văd pe careva că vine spre mine, cu un felinar ce luminează roșu, oribil, în mână. Mă încrunt.
-Hei, cine-i acolo? strig.
-Eu! zice o voce subțirică și enervantă, vocea aceea pe care o au, parcă, copiii, când se laudă că nu cred în Moșul.
-Care… eu?
Între timp, se apropie așa de tare, că îi deslușesc înfățișarea. Are cap de lemn, ochi negri-violet și nasul nemaipomenit de mare și de… turtit. Gura luuuungă până la urechi și subțire, ca și corpul. Poartă o pelerină roșie cu glugă aurie.
-Eu, Nas-Turtit! De parcă nu m-ai cunoaște, dragă! O vreme, când îți plăcea să superi copiii mici și naivi, chiar dacă o vreme foarte scurtă, am fost nedespărțiți… Nu mă cunoști?!
-Nu, nu te cunosc. La revedere!
Vreau să fug acasă, dar picioarele îmi sunt înțepenite.
-Au! Ce se întâmplă cu mine, Nasule-Turtit?! Vreau să plec acasă, acum! Of, regret că te-am…
-Liniștește-te și așteaptă, îmi spune el, și glasul îi devine gros și aspru aspru, o să sosească și ceilalți și vom hotărî ce este de făcut cu tine.
-Dar cine ești? Ce vreți de la mine? Nu vreau… De ce…
-Măi, eu sunt cel care vă îndeamnă să îi faceți pe micuți să nu mai creadă în Moș Crăciun! Uneori, mi se zice „Răutăciosul” și, dacă vrei, te trimit chiar acum în pivnița mea, chiar dacă Bunătatea nu mi-ar permite!
Îmi cercetează chipul cu felinarul și țip. În parte, pentru că ochii mă ustură, în parte, pentru că are o privire teribilă.
-Au, potolește-te odată! Domnișoară Bunătate, ajutooor!
-Aici sunt, scumpa mea!
Ca prin farmec, apare o tânără frumoasă, dar supărată-foc, cu un bețișor verde în mână. Îi atinge „Răutăciosului” nasul.
-Nas-Turtit! Răutate ce ești! îl dojenește ea. Trebuia să ne aștepți pe toți să sosim, înainte să iei o decizie. Mărturisește de față cu ea ce voiai să faci!
Lui Nas-Turtit îi reveni vocea pițigăiată.
-Ce să zic…voiam să…să o închid în felinar, dar te-a chemat, așadar…
M-am cutremurat și i-am aruncat o privire răzbunătoare, căci eram sigură că Bunătatea îl va pedepsi. Auzi, să mă închidă în felinar…
-Acuzat! Dă felinarul acela oribil încoace!
Tânăra luă felinarul și i-l sparse. Ce lumină plăcută, albă, aveau pletele ei…
-Și acum, să vină toți! Dărnicie și Zgârcitul…!
Un moșuleț și o bătrânică apărură. Atâta doar, moșulețul avea fața întunecată, iar bătrânica fața luminoasă.
-Dărnicie! zise Bunătatea. Tu i-ai trimis biletul, tu să o călăuzești. Iar de mai ești vreodată la ananghie, mi se adresă ea mie, poți să mă chemi.
⨯⨯⨯
Mă aflu în mâna doamnei Dărnicie, care mă privește în ochi și îmi zice:
-Știi tu oare ce îi face fericiți de Crăciun pe părinți?
-Nu…
-Bucuria-de-a-Dărui!
-Ce este Bucuria-de-a-Dărui?
-Urmează-mă, și o să vezi!
Ne ridicăm încet de la pământ și plutim deasupra caselor.
La o fereastră luminată, o bunică împletește.
-Am să-i fac nepoțelei mele șoșoni și rochii călduroase, chiar de trebuie să lucrez și noaptea.
-Bucuria-de-a-te-Jertfi… șoptește Dărnicie. Rafaela, este bătrână, o lasă vederea, dar uite-te și tu ce face!
Ajungem apoi la o fereastră unde o fetiță învață. Este îmbrăcată modest și e slăbuță, dar drăgălașă.
-Nu am bani să le cumpăr părinților cadouri de Crăciun… Dar se vor bucura dacă învăț bine.
-Bucuria-de-a-Munci… șoptește iar însoțitoarea mea. Vezi tu, nu are păpuși, nici telefon, nici haină călduroasă, dar este conștiincioasă, iar roadele muncii ei îi vor aduce multă bucurie ei, dar și celor din jur.
În cele din urmă, ajungem chiar acasă la mine și privim pe fereastră- mama și tata discută.
Tata zice:
-Nu am achitat încă datoria…
-Dar le vom cumpăra copiilor surprize! completează mama.
-Bucuria-de-a-Dărui…șoptește Dărnicie.
⨯⨯⨯
Sunt în cocheta căsuță a Dărniciei, beau ceai cald de frăguțe și mănânc halva. Tare ospitalieră și drăguță mai e bătrânica asta, doar i-o spune și numele!
Mă culc și adorm în patul cel moale pe care mi l-a pregătit dumneaei.
⨯⨯⨯
Mă trezesc. Sunt la mine acasă. Deci, am visat? Duc mâna în buzunar. Cheia e acolo, dar de ea e agățat alt mesaj: „Te mai așteptăm și altă dată!”. Mă ridic din pat și încep să țopăi. Voi fi fericită de Crăciun, voi dărui cadouri celor dragi. Știu acum la ce îmi folosește trusa de la nașa frățiorului meu, voi confecționa surprize!
Mă simt cu adevărat fericită!
Rafaela Costache, 11 ani
Marele Premiu la concursul SOPS 17 – „Spune-mi o poveste de Crăciun”
Ilustrație de Alexandra Voloșenco (12 ani)
