Nu m-aș fi gândit nicidecum să le citesc copiilor mei de la grădiniță povestea pe care eu am avut-o în manualul de limba română de clasa a V-a. Însă, pornind de la dorința mea de a-i învăța câte un cântec nou cât mai des posibil, am ajuns la clasicul “Vine, vine, primăvara”. Explicând cuvintele necunoscute, am ajuns și la “pitpalac”, care este nimeni altul decât micuța “prepeliță”, despre care, am zis eu, “știu o poveste cam tristă, dar foarte frumoasă”. Atât mi-a trebuit!
“Spune-ne povestea, spune-ne povestea! Dacă nu ai cartea, ne-o povestești tu!”
Mă știți deja, ador să citesc și să spun povești!
Si iată-mă spunând povestea puiului de prepeliță, al lui Brătescu-Voinești, unor copii de 3, 4, 5 și 6 ani.
Nici respirația nu li se auzea. Au ascultat cu inima cât un purice aventurile puiului neascultător și au pus întrebări întruna, până când am ajuns la final.
Pentru că, atunci când povestești, ai toată libertatea de a modifica povestea, după publicul pe care îl ai, așa am făcut și eu. Am simțit că finalul închipuit de scriitor ar fi prea mult pentru copiii mei, așa că am lăsat finalul deschis. Și le-am spus așa:
“Nu știu ce s-a întâmplat cu puiul rămas, povestea nu ne spune. Așa că vă invit pe voi să vă imaginați!”
A ieșit de aici o discuție savuroasă, în care copiii s-au întrecut să salveze puiul. Scenariul unanim acceptat a fost că un om a trecut pe acolo și l-a luat acasă, unde i-a făcut cuib într-o cutie, căptușită cu haine vechi și moi. Iar primăvara s-a reîntâlnit cu mama și frații lui.
Iată cum o poveste “greu de digerat” la o vârstă fragedă poate fi, totuși, introdusă copiilor. Iar mesajul ei, valorificat în multiple feluri.
Dacă o citiți copilașilor voștri, spuneți-ne și nouă ce final au găsit.
