Pe Iancu Flondor îl port în suflet încă de mică. Era unul dintre personajele poveștilor pe care mi le torcea bunica mea, Catinca – povești ba inventate, ba întâmplate – toate însă dând rotocol Magicului Tărâm românesc cu fosta lui capitală numită Cernăuți.

 

Iancu întruchipa Pilda despre iubirea fără margini pentru Țara Mamă. Era omul întreg, neînfricoșat și un creștin convins. Bunica îmi povestea că Iancu nu avea pereche în determinare și că nu și-a abandonat niciodată Tărâmul Speranței pe care, până la urmă, s-a bucurat să-l vadă îmbrățișat cu ambele mâini: al României Mari.

 

Se naște Iancu prin 1865, la Storojineț, acolo unde-s codrii verzi de brazi, într-o familie cu 7 copii a lui Gheorghe, cavaler de Flondor, un bun flautist și a Isabelei Dobrowolski de Buchenthal, o pianistă renumită. În epocă se răspândește vestea că: „la Curtea lui Gheorghe Flondor din Storojineț, cucoana Isabela, cuconașii și cuconițele cântă de-a valma la clavir, la scripcă și la alte instrumenturi”.

 

Iancu Flondor a urmat mai întâi cursurile liceului german Obergymnasium  din Cernăuți, apoi Facultatea de Drept din cadrul Universității Franz Joseph din același oraș. În 1894 obține titlul de doctor în drept la Universitatea din Viena. Se căsătorește cu Elena (o doamnă distinsă și de o cultură superioară), fiica lui Ioan, cavaler de Zotta. Împreună au avut trei băieți: Șerban, Neagoe și Mircea.

 

Generozitatea financiară a lui Iancu Flondor a dat viață ziarului Dreptatea și Patria. Tot el acordă sprijin bănesc studenților și profesorilor aflați în dificultate.

 

Cariera sa politică începe cu înscrierea în Partidul Național Român, după care urmează funcția de deputat în Dieta Bucovinei (1895-1904), promițând cu această ocazie „că va lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului”.

 

Caracterul onest și tulburările vremurilor de atunci îl fac pe Iancu Flondor să se dezică în mod repetat de politică. În cele din urmă, din uriașa dorință a poporului românesc din Bucovina, pentru inaugurarea unei păci solide și pentru formarea unui partid bine organizat sub conducerea d-lui dr. Iancu, cavaler de Flondor, acesta, în 1909, acceptă funcția propusă.

 

În persoana lui, românii bucovineni vedeau o punte de unire cu România.

În toamna anului 1918, rolul acestuia în organizarea unirii Bucovinei cu România va fi unul decisiv.

În octombrie 1918 este convocată o adunare a românilor din Bucovina care votează unirea provinciei cu Regatul României. Din discursul lui Iancu Flondor: „Poporul român din Bucovina este pe cale de a sparge și a lepăda lanțul care i-a ferecat sufletul.”

 

O lună mai târziu, în noiembrie, Congresul General al Bucovinei, convocat de către acesta, hotărăște „unirea necondiționată și pe vecie” a Bucovinei cu România, iar Iancu Flondor a fost desemnat șef al delegației bucovinene care a dus Regelui Ferdinand I declarația de Unire.

La începutul Marelui Război, Iancu Flondor refuză oferta de a se retrage în România și exclamă: „Mai am și răspunderi nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ce ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții… și la viitor”.

 

Eu mi-am inscripționat aceste vorbe în memorie conștientizând că lumina zilei pe care am văzut-o pentru prima dată într-o Maternitate din Noua-Suliță, alăturată Domeniilor Storojineț, avea libertatea simbolică, reîntregirea din vise și onoarea întreagă de a ști că sunt urmașa  propriilor eroi care au garantat prin jertfă pentru mine, pentru copiii mei, pentru o Istorie care-și merită locul geografic cu toate Tărâmurile ei Istorice reîntregite.

 

Spiritul său justițiar și repulsia față de corupție pot inspira și astăzi. În Istoria României Iancu Flondor reprezintă cea de a Doua Icoană.

S-a stins din viață la 1924, schițând pe chip, precum sfinții, o „expresie liniștită”.

 

El va rămâne de-a pururi Eroul din adevărata poveste a tuturor bunicilor care au ales să ne lase ca moștenire  nu moșii și trăsuri – ci altfel de valori, nestemate, care să dea fiori de mândrie și motiv de urmat.

 

Dorina POPESCU

pentru Concursul SOPS 7 – Cealaltă Bucovină

 

591