De mică mi-a plăcut să ascult și să spun povești. De fapt, nu pot trăi fără povești. Spun povești. Caut povești. Scriu despre cărți, povestesc despre oameni.

 

Poveștile au legătură și cu meseria mea. Am fost și educatoare, și învățătoare, sunt profesoară, iar povestitoare cu acte în regulă 😊 am devenit de când m-am mutat din Oradea în București, la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Aici, o fetiță mi-a dat într-o zi diploma de Profesoară de povești – un document la care țin mai mult decât la (prea) muncitele diplome de doctorat și post doctorat.

 

O vreme, am făcut voluntariat, spunând povești în biblioteci sau  în spitale.

 

Până când mi-am dorit să ajung și într-alte locuri.

 

Spune-mi o poveste pentru suflet a început în 1 decembrie 2018, la Așezământul pentru copii Sf. Ierarh Leontie din Rădăuți. Citisem povestea acestui loc și mi-am dorit să aflu mai multe despre oamenii de aici.

 

Am fost, apoi, la Școala pentru copii hipoacuzici din Bivolărie (județul Suceava), în parohii, în grădinițe, în comunități din București și din Zalău, orașul în care am făcut liceul. La sfârșitul lui 2019, le-am spus povești copiilor români din Parohia „Toți Sfinții”, din Huldenberg (Belgia).

 

Puteți vedea AICI câte ceva din ce s-a întâmplat în ultimul an la Spune-mi o poveste pentru suflet.

Acum două săptămâni, am ajuns la Gimnaziul românesc din Crasna (Ucraina). Un sat cu 10 mii de locuitori, majoritatea – români, aflat dincolo de granița de nord a țării noastre, dar dincoace de granița nevăzută a românilor.

 

Aș vrea să-i cunosc și pe copiii români din Apșa (localitate din Transcarpatia, peste graniță de Maramureș), pe copiii români din Gyula, pe copiii români din Timoc. Aș vrea să le spun povești copiilor din Basarabia. Și celor plecați în străinătate, cu părinții lor.

Dragostea de povești se dă mai departe

 

Știu că nu am să pot ajunge peste tot. Nimeni din această lume nu e înzestrat cu atributul ubicuității. În plus, se nasc mereu alți și alți copii.

De aceea, m-am bucurat să întâlnesc viitori povestitori. Și să le împărtășesc acestora, așa cum m-am priceput, dragostea pentru povești. Am fost unul dintre trainerii atelierelor de formare pentru adulți Spune-mi o poveste pentru suflet, organizate de Asociația România pentru Viață. Îmi doresc ca participanții la aceste cursuri să facă ei înșiși ateliere de povești în școli, în grădinițe, în parohii, în comunități. Oriunde poveștile sunt bine primite.

Iar pentru ca acestea să ajungă la cât mai mulți copii, am decis să înființez un ONG dedicat atelierelor de citit cu voce tare și formării de povestitori. Probabil, o să îl numesc „Spune-mi o poveste pentru suflet”, ca să fie clar că poveștile pe care le vom spune vor fi cu folos. Și destinate educației caracteriale.

Nu am scris aceste declarații de dragoste pentru formarea copiilor prin povești doar pentru a striga public această dragoste, deși simt și această nevoie. Ci și pentru a vă cere ajutorul. Voi avea nevoie de susținere – inclusiv de susținere financiară – de la bun început.

***

De ce Spune-mi o poveste pentru suflet?

De bucuria că există copii a căror minte și al căror suflet sunt deschise creșterii.

De bucuria că există părinți și dascăli care doresc să dezvolte mintea și sufletul copiilor.

Pentru că există povestiri formatoare de minte și de suflet și este păcat ca ele să nu fie aduse în fața copiilor de azi.

Pentru că toți marii educatori ai lumii și Iisus Hristos însuși i-au învățat pe ucenici prin pilde.

Cu toții avem nevoie de povești. Mai ales de acelea care ne amintesc că alegerea binelui este cea mai bună alegere și că poate fi mereu făcută.

Ioana Revnic

Susțineți ASOCIATIA SPUNE-MI O POVESTE PENTRU SUFLET, donând în contul RO65BTRLRONCRT0624723301. Sau prin PayPal accesând ACEST link. 

Orice contribuție contează. Vă mulțumesc! 

 

2.154