De pe la începutul lui 2019, am încercat să merg cu Atelierele Spune-mi o poveste pentru suflet la școlile românești din Cernăuți. Dar acest lucru s-a dovedit a fi mai greu decât mi-am închipuit. Cred că granițele mentale au fost mai dificil de trecut decât cele fizice… Între timp, a apărut o lege dată anul trecut în Ucraina care prevede, practic, renunțarea la predarea în limba română. Așa că viitorul nu părea deloc promițător…
Cu toate acestea, unele lucruri ajung să se întâmple. Dacă sunt – întâi – în gândul lui Dumnezeu.
Astfel că, anul acesta (aproape de azi pe mâine!), spre sfârșitul lui ianuarie, am petrecut câteva ore la Gimnaziul românesc din Crasna, raionul Storojineț. Școala are aproximativ 565 de elevi, în clase primare, gimnaziale și de liceu.
Crasna se află în nordul Bucovinei – partea din Ucraina a acestei unice provincii românești. E atât de aproape de comuna suceveană Vicovul de Sus, unde exista un punct de trecere a frontierei – închis momentan, încât mai demult, românii din Vicov sau din satele învecinate mergeau pe jos la românii din Ucraina. Iar dacă urci pe cel mai înalt deal din Crasna, mi-a explicat palamarul (adică paracliserul) bisericii, vezi toate localitățile românești de dincolo de graniță.
Până să ajung în Crasna, știam doar că aici locuiesc aproximativ 10.000 de oameni, majoritatea români. Mai apoi am citit că satul are un „certificat de naștere” dat în 15 iunie 1431. Atunci, Alexandru cel Bun, domnul Moldovei și bunicul Sfântului Ștefan cel Mare, a semnat un document prin care dădea o parte din sat unui boier. Dar se crede că primii locuitori au venit în Crasna din Ardeal și din Maramureș, mult mai devreme: prin secolul al XIV-lea. Erau păstori și s-au așezat de o parte și de alta a Sirețelului, râul ce străbate așezarea. Mai departe, istoria de sute de ani a Crasnei e aceeași ca a tuturor localităților nord-bucovinene, ajunse la un moment dat sub stăpânire austriacă, unite apoi în România Mare, cedate prin ultimatum în 1940 și ocupate în 1944 de URSS, pentru ca, după dezmembrarea URSS-ului, să rămână în componența Ucrainei de azi.
La Gimnaziul românesc din Crasna, condus de doamna directoare Larisa Bruja, m-am întâlnit cu copii din clasele a IV-a și a V-a, cărora le-am povestit viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Cartea a fost publicată la Mănăstirea Putna, în colecția Viețile Sfinților povestite copiilor.
Acestora le-am vorbit despre nașterea domnitorului; despre moartea tatălui său; despre fuga sa din Moldova; despre reîntoarcere și despre încoronare. Despre bătălii, despre ctitorii. Despre ascultarea de duhovnici. Despre credința lui Ștefan cel Mare în Dumnezeu.
Copiii din clasa a V-a și-au imaginat că au călătorit în timp, cu mai bine de 580 de ani în urmă, ca să îl însoțească pe Sfântul Ștefan de la naștere și până după moarte. Când am ajuns cu povestea la momentul morții domnitorului, am cântat împreună Când a fost să moară Ștefan.
Pe tot parcursul poveștii, copiii au explicat cele întâmplate în viața acestuia CA ȘI CUM ar fi fost alături de el. Admirabilele ilustrații din carte, realizate de Astrid Mihaela Mușat i-au vrăjit cu puterea lor de a reînvia o lume veche și de a le arăta – mai ales! – trăirile eroului. Apoi, copiii au scris gânduri despre Ștefan cel Mare și îndemnuri stârnite de istorii pe care majoritatea le auzeau întâia oară.
Cu colegii lor din clasa a IV-a am făcut și… matematică, pe lângă că le-am spus această poveste pentru suflet. Ba chiar am și cântat toți o strofă din Ștefan, Ștefan, domn cel mare. Când le-am explicat versurile, i-am întrebat de ce Sfântul Ștefan e asemănat cu soarele.
Pentru că era bun. Și soarele e bun, că ne încălzește pe toți, a răspuns un băiat.
Pentru că avea grijă de oameni, a adăugat un coleg.
Pentru că Sfântul Ștefan era curat ca soarele – a mai zis o fetiță.
Pe acești copii români, pe profesorii lor români, întâlniți în cele câteva ore cât am stat în școala din Crasna, nu i-am simțit mai puțin români decât mine, decât noi.
Gândul că ei, părinții lor, bunicii lor s-au născut și trăiesc într-o țară care acum se luptă să le anuleze identitatea românească îmi provoacă un soi de schizofrenie interioară. Cineva mi-a spus că acești români din nordul Bucovinei sunt ca niște orfani, de care rudelor nu le mai pasă. Așa cred și eu, după ce i-am cunoscut întru câtva.
Atâția români în România și atâția români în diaspora: ce putem face ca acești români să nu se simtă ai nimănui? Să nu rămână ai nimănui?
Ioana Revnic
Desen de Astrid Mihaela Mușat
Fotografii de Lenuța Tomeac
