August 14*: Începe serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. (…)

La hotarul mănăstirii cu satul se ridică un arc de triumf, pe al cărui frontispiciu strălucea inscripția: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului”, iar în fața mănăstirii un „portic festiv”(…).

Peste tot erau arborate stindarde și flamuri tricolore, stema României libere și stemele tuturor provinciilor românești. Seminariști și elevi din Cernăuți și Suceava, antrenați în pregătirea serbării, au confecționat numeroase torțe (…).

August 15: Serbarea de la Putna continuă. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. (…)

*

„Era impunătoare această mulţime compusă din inteligenţă şi popor, care încet şi tăcută înainta pios spre locașul unde se odihneau osemintele marelui Domn. Eu mă aflam lângă Eminescu. El era tăcut şi înainta cu capul plecat. Îți făcea impresia că gândurile sale planau în depărtări ce numai el ştia să le pătrundă. Așa am ajuns la mănăstire, şi am intrat în sfântul locaș unde la dreapta se află mormântul eroului. (…) Eminescu şi eu stăteam în faţa mormântului la o depărtare cam de doi paşi. Se ținură cuvântările, se depuseră darurile pe mormânt, apoi urmă solemna închinare a delegațiilor şi a altor credincioși înaintea mormântului. Moment înălțător, care ne transporta şi ne umplea de tainice fioruri, nesimțite până atunci! Această însuflețire a ajuns însă la culme, când colonelul Boteanu, în mare ținută, păși înaintea mormântului şi ținu o scurtă cuvântare în memoria celui ce se odihneşte aici de peste trei secole, dar al cărui geniu veghează şi azi asupra scumpului său popor.

Iar când apoi îşi plecă Boteanu genunchii înaintea mormântului, când îşi descinse centironul (centura militară de care atârnă sabia și baioneta – n.n.) de aur de la brâu și-l depuse pe mormânt, rostind cu adâncă emoţie cuvintele: că în numele Oștirii Române îl depune în semn de admirare şi pioasă venerație pe mormântul marelui Căpitan şi Cârmuitor de lupte, atuncea parcă trecu un fior prin cei de faţă şi toți erau așa de emoționați încât vedeai că fără voie li se furișară lacrimi în ochi.

Acum îmi făcu Eminescu semn să ieșim și-mi zise afară că acesta a fost cel mai sublim şi mișcător moment al întregii serbări.” (Theodor Stefanelli – Amintiri despre Eminescu)

 

*Sursa – www.stefancelmare.ro