Pentru mine dragostea pentru bunici a fost și este una specială, sinceră și plină de recunoștință.
Bibicul și bibica – așa îmi alintam eu bunicii.
Spun îmi alintam pentru că Dumnezeu a luat-o la El pe bibica după ce s-a îmbolnăvit de Covid…, însă am atâtea amintiri pe care le port în suflet cu drag și dor… toate poftele mi le făcea draga de ea, iar bibicul mă purta în toate drumețiile posibile.
În ultima vacanță petrecută alături de ei am făcut cel mai spectaculos om de zăpadă, așa cum văzusem doar în poze. Bibicul a renunțat la pălăria lui veche de paie, bibica i-a pus mătura ei de nuiele pe care o folosea prin curte, ochișorii din cărbuni și năsucul din morcov, chiar și nasturi i-am pus!
Nu voi uita niciodată că aceea a fost ultima oară când am făcut ceva împreună.
Tare mă întristează că nu mai e bibica, la fel si bibicul- nu mai are aceeași bucurie pe care o avea înainte…
Părinții îmi spun că ea mă veghează mereu din ceruri și eu cred și simt asta, de aceea drept mulțumire îi aprind o lumânare în fiecare duminică la biserică.
Text de Anton-Rareș Hălmăgean (8 ani), premiul al II-lea la concursul SOPS 22 – „Poveștile bunicilor”, decembrie 2023
Desen de Valeria Brădescu, participantă la același concurs
