Lucrez în învățământ de 21 de ani. Asta înseamnă fix jumătate din vârsta mea de acum.

 

Am fost educatoare, învățătoare, sunt profesoară. Am avut în acești ani cel puțin 1000 de elevi. Și multe neliniști: Fac destul pentru copiii cu care lucrez? (Întotdeauna e loc de încă puțin. Apoi, când și cât e „destul”?)

 

Cum să fac din ce în ce mai bine – ceea ce fac? Cât din munca mea înseamnă datorie, cât dăruire și cât risipire? Aș putea să mă îndeletnicesc cu altceva? (Da, aș putea! DAR cred că – orice aș face – într-un fel sau altul voi lucra toată viața cu copiii și pentru copii. E forma mea de slujire.)

 

Pe lângă meseria pe care o am, îmi împlinesc nevoia de contribuție, nevoia de a ajuta, nevoia de a ajunge la cât mai mulți semeni, spunând povești copiilor și scriind povești despre oameni. Așa a apărut „Spune-mi o poveste pentru suflet”.

 

Primul atelier „Spune-mi o poveste pentru suflet” a avut loc în 1 decembrie 2018.

 

De atunci și până în prezent, eu și alți povestitori am ținut peste 200 de ateliere de povești în România și în străinătate, inclusiv online. Am organizat și 4 concursuri de creație pentru copii, cu peste 250 de participanți din România, din Republica Moldova și din diaspora.

 

Îmi doresc ca, până la sfârșitul anului, încă 1000 de copii români de aici și din toată lumea să afle că există „Spune-mi o poveste pentru suflet”. Să participe la atelierele de povești și la concursuri.

 

Nu doar copiii, ci TOȚI avem nevoie de povești. Mai ales de acelea care ne amintesc că binele este o alegere și ea poate să fie mereu făcută.

 

Eu una nu pot trăi fără să ascult, fără să scriu și fără să spun povești.

Într-o zi, la școală, am primit de la o fetiță o diplomă de „profesoară de povești”: are o valoare sentimentală mai mare decât a diplomei de doctorat (veche de 11 ani), decât a celei de postdoctorat și a oricărei alte diplome câștigate în decenii de muncă.

 

M-au întrebat mulți la ce îmi folosesc atâtea diplome, că doar nu o să fiu îngropată cu ele. Nici nu o să-mi scrie nimeni pe cruce „prof.dr.” înainte de nume și prenume: ar fi – într-adevăr! – ridicol și totalmente irelevant pentru ce aș vrea să las în urmă!

 

Despre mine aș vrea să se știe că, începând să spun povești, mi-am găsit un nou rost. 

 

Iar dacă ar fi să aleg ce să scrie pe crucea mea, aș zice numele pe care mi l-a dat Ștefania, o fetiță de 3 ani din Brodina (județul Suceava); am cunoscut-o la atelierele online „Spune-mi o poveste pentru suflet”.

Ștefania m-a botezat cu un nume pentru care trebuie să lucrez tare mult, până să îl merit.

Pentru ea, eu nu sunt Ioana Revnic.

Sunt Povestea Revnic.

***

 

Aflați AICI mai multe despre proiectul „Spune-mi o poveste pentru suflet”

Abonați-vă la canalul de YouTube „Spune-mi o poveste pentru suflet”!

Descoperiți AICI pagina de Facebook cu același nume și înscrieți-vă în grupul „Spune-mi o poveste pentru suflet”!

 

***

 

Foto 1 – Cu „Spune-mi o poveste pentru suflet” la Gimnaziul românesc din Crasna, Ucraina 
Foto 2 – Cu Ștefania (3 ani), Ioana, Ioan, Ștefan și mama lor, Lenuța din Brodina, prietenii mei și ai poveștilor de la atelierele „Spune-mi o poveste pentru suflet”.