– Ai încredere în mine, mi-a spus el, ținându-mi capul în mâini. Nu te teme! Nu ți se poate întâmpla nimic rău! Sunt aici, pentru tine! Nu am să te las singură!
*
Replicile de mai sus nu fac parte dintr-un film de dragoste. Nici dintr-un roman sentimental. TOATE la un loc nu mi-au fost spuse niciodată – în niciun moment romantic din viața mea. Totuși, mi-a fost dat să le aud cu urechile mele. Când? La prima mea lecție de înot.
– Aoleu! Oare când am auzit ultima oară vorbele astea, spuse de un bărbat, și le-am crezut?! filosofez eu, în loc să mă concentrez la datul din picioare și la înotatul pe spate, în bazin. Ce să fac, Ștefan (așa îl cheamă pe tânărul care îmi ține capul în mâini). Am de ales?!
Dacă e să fiu onestă până la capăt, am și uitat când am crezut ultima oară în declarațiile de loialitate ale cuiva. Când am luat ultima oară în serios asigurările de susținere ale altora.
Și, mai ales, cred că nu mai știu de multă vreme cum e să ai deplină încredere.
*
Mi-e o frică paralizantă de apă. Atât de tare mă tem de înec, încât de multe ori, mergând la mare, nu înaintez în larg mai mult de 4-5 pași. De fapt, mă țin departe de orice întinderi lichide, mai adânci de 5-10 centimetri. Singurul loc cu apă adâncă în care m-am cufundat vreodată cu temeritate e cada pe jumătate plină. De aceea, lecțiile de înot pe care le iau acum, pentru prima oară de când mă știu, sunt evenimentul vieții mele.
M-am apucat de așa ceva – eu, care nu am talent la absolut niciun sport – în urma unei ședințe de coaching cu doamna Elisabeta Stănciulescu (alături de care am parcurs în urmă cu 3-4 ani un program individual și am făcut un curs). Am solicitat noua ședință într-un moment apăsător. Nu am să povestesc despre cum am mers la întâlnirea noastră cu niște neliniști profesionale și am ajuns să mă înscriu la un curs de înot. Ci despre câte lucruri din cele învățate în programul și la cursul pe care le pomeneam le re-învăț (văzând și făcând) la lecțiile mele cu Ștefan.
*
Am un instructor care ar fi putut să îmi fie elev. Nu mă simt deloc inconfortabil acum, când rolurile sunt inversate. Urmărindu-l cu câtă răbdare îmi explică și cu câtă rigoare mă pune să repet exercițiile, (re)învăț că fiecare lucru mare se face cu pași mici. (Iar pentru mine – e un lucru mare să știu să înot.) În plus, (re)învăț să nu îmi fie rușine pentru ce nu știu.
Când am ales să am încredere în Ștefanul care îmi ținea capul în mâini în timp ce eu alunecam – greoaie, încordată – pe apă, m-am întrebat cum ar fi de-aș alege mai des să am încredere în cei din jurul meu. Cum ar fi să nu mă mai agăț de spaimele mele cele mai mari – de frica de abandon; de teama de neputință.
Cred că cel mai greu va fi să învăț că e musai să ascult. Să fac exact ce mi se spune. Nu ce îmi închipui eu că ar trebui să fac.
Mai știu că după entuziasm, angajament și fervoare va veni un moment greu, când am să vreau să renunț.
DAR, vorba instructorului meu de înot, la acest prag voi ajunge după ce voi fi strâns multe câștiguri.
După ce (cred că) mă voi fi desprins mult de frici.
De frica de abandon.
De spaima de neputință.
Ioana REVNIC
Foto – Pinterest
A venit la mine cu apăsări profesionale, iar eu i-am recomandat – fără nicio legătură, ar spune unii – să învețe musai să înoate. Pentru că, dincolo de avantajele aparente ale acestui sport (întreținerea corporală, vacanțe mai frumoase), procesul de învățare îți dezvăluie – dacă ești deschis/ă și pregătit/ă să vezi – multe blocaje ascunse și te antrenează să te eliberezi de ele. Pentru că, așa cum spune Lewis Carroll: ”Everything’s got a moral,if only you can find it”.
M-a ascultat, iar procesul de autodescoperire și autodepășire a început deja de la prima lecție cu antrenorul.
Felicitări, Ioana! Știi deja care e secretul reușitei: perseverează, perseverează, perseverează! Cu metodă. Și… cu încredere, da 😉
NB. I-am mai recomandat, evident, și altele, despre care va povesti, poate, altă dată.
#dezvoltarepersonalasiprofesionalaintemeiatapestiintasiexperienta
#DezvoltarePersonalaSiProfesionalaCuElisabetaStanciulescu
Mulțumesc foarte mult, pentru toate. Chiar că am despre ce să scriu!
Între timp, am fost la a doua lecție de înot. De data aceasta am exersat perseverența și creativitatea. Antrenorul m-a pus să fac ACELAȘI lucru, de nenumărate ori (să înot, cu susținere, nu mai știu câte lungimi de bazin). Apoi, am făcut scufundări. Și cum nu pot – încă – să stau mult timp sub apă, m-a sfătuit să rămân acolo până strig „cucuriguuuu” 🙂 .