Cândva, am avut o dispută pe următoarea temă, cu cineva apropiat: Care dintre sfinții iubiți de noi este… „cel mai bun”?!
Nimic nou sub soare, cam așa se certau, la începutul secolului al XI-lea, credincioșii din Imperiul Bizantin care voiau cu tot dinadinsul să facă un clasament al Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.
Atunci, cei trei sfinți i s-au arătat Episcopului Ioan Mavropous din cetatea Evhaitelor și i-au spus că, deşi sunt diferiţi, cât au trăit pe pământ (şi după moarte) au lucrat pentru ca oamenii să se împace cu Dumnezeu.
Că au vrut să aducă pace, înțelegere și unire între oameni. Și că, în faţa lui Dumnezeu, toţi trei sunt una.
Apoi, i-au cerut să facă o sărbătoare în care să fie pomeniţi împreună și așa a apărut în 30 ianuarie praznicul celor trei Sfinți Ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan. După 600 de ani de la plecarea lor din lumea aceasta!
Ce au în comun cei trei?
S-au născut în secolul al IV-lea. Au fost ierarhi, cu o bogată cultură teologică și laică. De exemplu, la Atena, unde au studiat sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, se făceau cursuri de retorică, gramatică, regulile povestirii, legile metricii și ale poeziei, filosofie, dialectică, astronomie, geometrie, matematică și medicină.
Toți trei au răspândit și au apărat credința creștină: au scris cărți religioase, au ținut predici – nu degeaba sunt numiți „mari dascăli ai lumii”. Au reorganizat viața bisericii.
I-au slujit pe oameni. Nu au trăit într-un turn de fildeș, ci au fost filantropi, în comunitățile lor.
Sf. Vasile văzut de Sf. Grigorie
La Sf. Vasile cel Mare mă uimește, în primul rând, activitatea sa caritabilă. În comparație cu el, noi facem prea puțin pentru cei care au nevoie de sprijin, deși avem mult mai multe resurse la îndemână.
Sf. Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei (în Turcia de azi), în anul 330.
A primit o bună educație în familie, de la bunica Macrina, de la mama Emilia și de la tatăl său, Vasile, care era profesor de retorică. Și bunica, și părinții, și el și alți patru frați (Grigorie, Petru, Macrina cea Tânără și Naucratie) vor deveni sfinți!
Sf. Vasile a studiat, întâi, în casa părintească, apoi la școli din Cezareea și din
Constantinopol. În Cezareea a fost foarte apreciat de profesorii și de colegii săi. I-a egalat – în știință – pe cei dintâi și i-a întrecut pe cei din urmă.
Sf. Grigorie Teologul scrie despre Sf. Vasile că avea „o știință mai presus de cea obișnuită la oamenii de vârsta lui și o virtute a moravurilor mult mai presus decât chiar știința lui. Orator între oratori chiar în fața catedrelor profesorilor; filosof între filosofi chiar și în fața sistemelor filosofice: iar ceea ce este și mai important, preot între creștini, chiar înainte de a primi darul preoției”.
Impresionant portret, nu-i așa? Dar de unde atâta generozitate, din partea lui Grigorie? Pe cei doi i-a legat o prietenie extraordinară! S-au apropiat pe când ambii studiau la Atena
Cum s-au împrietenit?
În mod surprinzător, o dispută i-a făcut să se împrietenească.
La Atena, erau studenți din multe țări. Niște studenți armeni și Sf. Vasile au pornit o discuție pe teme filosofice. Sf. Grigorie, sigur de onestitatea armenilor, li s-a alăturat, mai ales că aceștia făceau cu greu față argumentelor convorbitorului. Dar a descoperit că, invidioși pe Sf. Vasile, urmăreau doar să îl umilească. Atunci, a trecut de partea Sf. Vasile și au câștigat dezbaterea, punându-i, la propriu!, pe fugă pe armeni.
Cei doi au devenit de nedespărțit. Trăiau în același loc, mâncau la aceeași masă, aveau aceleași păreri. Aceeași pasiune pentru învățătură: cunoșteau doar două drumuri – unul spre școală și altul spre casă.
Nu se invidiau reciproc. Fiecare era pentru celălalt un exemplu și un îndreptar. Simțeau amândoi că sunt un singur suflet, care punea în mișcare două trupuri.
După ce și-a terminat studiile, Sf. Vasile s-a întors în Cezareea. O vreme a fost un foarte apreciat profesor de retorică, apoi s-a botezat, și-a vândut o mare parte din avere și a călătorit prin Alexandria, Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia, unde a trăit laolaltă cu călugări și cu pustnici.
Reîntors din călătorie, s-a retras într-o localitate (Anesi) în care mama sa Emilia și sora sa Macrina întemeiaseră o mănăstire. De acolo, i-a scris lui Grigorie, chemându-l la el. Acesta i se va alătura la un moment dat și, împreună, își vor desfășura misiunea de slujitori ai lui Dumnezeu.
Voiau să fie ca el!
Când ajunge mitropolit în Cezareea, Sf. Vasile apără credința adevărată, scrie lucrări teologice, printre care un loc important îl au rugăciunile din Liturghia ce îi poartă numele. Tot aici reorganizează viața bisericească și viața monahilor.
Lângă Cezareea ridică un fel de „oraș”, botezat Vasiliada. Era, de fapt, un complex filantropic – cu biserică, spitale, azile pentru bătrâni, case pentru străini, bucătării, ateliere, și alte dependințe. Existau tot acolo și școli pentru copii, și școli de meserii. Sf. Vasile avea grijă de leproși, care erau marginalizați pe-atunci. Pentru ei, a făcut leprozerii. Se spune că îi săruta pe leproși ca pe niște frați, dar nu ca să epateze, ci dintr-o imensă păsare față de ei.
Contemporanii Sf. Vasile se simțeau copleșiți de personalitatea sa. De aceea, unii îi imitau înfățișarea – căutau să aibă o față palidă și barbă ca a lui; imitau felul său de a vorbi, de a se îmbrăca sau de a mânca.
La 49 de ani, Sfântul Vasile se mută din această lume. În jurul patului său de suferință au stat oameni din tot orașul. Unii blestemau moartea, voind parcă să îl apere pe ierarh de venirea ei. Alții se rugau cu atâta ardoare, ca și cum s-ar fi încăpățânat să-i oblige sufletul să rămână în trup. Erau nebuni toți de durere. Ar fi fost dispuși să își dea viața, în locul lui, dar până la urmă au fost nevoiți să accepte că Dumnezeu îl cheamă pe Sf. Vasile la El. Știm aceste detalii din necrologul pe care Sf. Grigorie Teologul l-a scris la moartea prietenului său.
Nu a primit nimic din ce și-a dorit
Sf. Grigorie Teologul și-a dorit să fie monah și să trăiască departe de lume, dar Dumnezeu a rânduit pentru el altceva.
S-a născut tot în jurul anului 330, ca Sf. Vasile; tot în Capadocia, într-un oraș aflat aproape de Nazianz. Pe tatăl lui îl chema tot Grigorie și era episcop al Nazianzului, iar mama sa a fost Sf. Nona.
Orator înnăscut, a fost numit „Teolog” – care înseamnă „cuvântător de Dumnezeu” – pentru că a explicat Taina Sfintei Treimi pe înțelesul oamenilor din vremea lui și pentru că a apărat credința de erezii. Este considerat cel mai mare teolog al Sfintei Treimi.
A fost făcut preot, deși nu și-a dorit acest lucru și a fugit, după hirotonire, la Sfântul Vasile. Dar tatăl său a insistat să se întoarcă, pentru că era nevoie de ajutorul lui!
Sf. Grigorie nu și-a dorit să fie ierarh, dar Sf. Vasile a insistat să devină episcop într-o cetate (Sasima) din eparhia sa. L-a refuzat de nenumărate ori, iar Sf. Vasile s-a dus în Nazianz. Acolo, el și tatăl lui Grigorie l-au obligat să accepte episcopatul. Asta i-a provocat o mare supărare: „Deși admir toate actele acestui bărbat (…), scrie Sf. Grigorie, în împrejurarea aceasta nu am de ce-l lăuda, pentru că a întrebuințat față de mine un procedeu nou și urât, a cărui neplăcere timpul n-a izbutit s-o șteargă de tot. De aici se trage nestatornicia și tulburarea vieții mele și imposibilitatea de a mă dedica vieții contemplative sau a fi socotit ascet”.
Episcopatul în Sasima a durat puțin și Sf. Grigorie – deși a tot fugit de ranguri bisericești – a ajuns până la urmă Arhiepiscop al Constantinopolului. Avea să părăsească scaunul arhieresc, din pricina unor intrigi stârnite de invidia celor din preajma lui. Mai era și bolnav. S-a retras în cetatea natală (Arianz), unde, până la sfârşitul vieţii, s-a dedicat scrisului.
Eu îl am în minte pe Sf. Grigorie așa cum scriitorul Stelianos Papadopoulos îl portretizează în cartea „Vulturul rănit”: „Omuleţul cel gârbov răspândea lumină dumnezeiască şi măreţie. Vorbise, iar cuvintele îi fuseseră arzătoare. Adevăr, poezie, străpungerea inimii… toate dimpreună. (…) Mort lumii, tuturor plăcerilor vieţii, nu mai iubea decât cele dumnezeieşti. Mânca pâine cu sare şi bea apă. Hainele sale erau groase şi pământul îi servea drept pat. Ziua muncea din greu, iar noaptea se ruga, priveghea şi scria. (…) Era pleşuv şi slab de la post şi cu cearcăne la ochi din cauza lacrimilor. Plângea foarte mult pentru păcatele lui şi ale altora”.
Dar cel mai mult mă mișcă, în ceea ce-l privește, smerenia cu care a acceptat să facă voia lui Dumnezeu, chiar dacă asta a însemnat SĂ RENUNȚE LA CE ȘI-A DORIT EL CEL MAI MULT.
Ce e cu numele acesta ciudat?
Mai tânăr decât ceilalți sfinți prăznuiți în 30 ianuarie a fost Sf. Ioan Gură de Aur, născut în anul 347, în Antiohia.
El nu a fost de la începutul-începuturilor un om al bisericii! A fost avocat, dar mama sa, Sf. Antuza, l-a sfătuit să urmeze o altă cale și, după moartea ei, acesta s-a botezat și s-a retras câțiva ani într-o mănăstire. Acolo a scris cărți pentru preoți și pentru călugări.
Dumnezeu îl voia printre slujitorii Săi, așa că monahul Ioan a devenit diacon în anul 381, iar cinci ani mai târziu – preot. A slujit un timp în orașul natal și, după o vreme, a fost făcut Arhiepiscop al Constantinopolului, chiar dacă nici el – la fel ca Sf. Grigorie – nu și-a dorit asta.
Ca ierarh, s-a înhămat la lucrări bisericești și filantropice, a ținut predici, a scris mult, a avut o intensă activitate misionară. A refăcut viața de cult, s-a ocupat de viața morală a preoților și de credincioși. Pentru cei nevoiași, a organizat centre de asistență socială, a avut grijă de bolnavi, de întemnițați, de oricine avea nevoie de ajutor.
Poporul îl adora, dar faima sa a trezit invidii. A fost dat jos din scaunul de arhiepiscop și trimis în exil, mai întâi în anul 404 și, după aceea, în 407, când a părăsit această lume. A murit slăbit și bolnav, pe drumul spre noul loc de surghiun.
*
Când eram mică și auzeam de Sf. Ioan Gură de Aur mereu mă întrebam de ce îl cheamă așa.
Când am mai crescut, am aflat că numele îi vine de la talentul său oratoric.
Atunci când vorbea, oamenii veneau în număr foarte mare la biserică, să îl asculte. Lăsau deoparte orice altă îndeletnicire sau îndatorire Nu se îndurau să piardă niciun cuvânt pe care acesta îl rostea. Îl aplaudau frenetic și își exprimau admirația prin strigăte și chiote.
Unii îl porecliseră „gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos”, alții – „dulcele vorbitor” sau „izvorâtor de miere”.
La începutul preoției sale, spunea predici elevate, pe care le puteau înțelege doar cei învățați. O femeie l-a ascultat odată și nu a înțeles mare lucru. Atunci i-a zis: „Învățătorule duhovnicesc sau mai bine să-ți zic, Ioane Gură de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învățături, iar funia minții noastre este scurtă și nu poate să o ajungă!”
Astfel, Gură de Aur i-a rămas numele, iar Sf. Ioan a avut grijă ca, de atunci înainte, să le vorbească oamenilor prin cuvinte simple și clare.
Sf. Ioan Gură de Aur ne vorbește tuturor până azi, prin rugăciunile din Liturghia sa și prin scrierile care ne sunt la îndemână. Mie îmi plac, de exemplu, cele adunate în volumul „Problemele vieții”.
Citind cartea, am impresia că Sf. Ioan Gură de Aur discută cu mine. O am aproape, cât scriu aceste rânduri. O deschid la întâmplare de câteva ori și citesc: „Valoarea milosteniei nu depinde de ce dăm, ci de gândul cu care dăm.”; „Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulți și răi, ci a celor buni și puțini”. „Pentru a face milostenie nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoință”
Citiți câte ceva din scrierile celor trei sfinți sărbătoriți în 30 ianuarie! Oare ce vă vor spune vouă aceștia?!
Text de Ioana Revnic,
coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Fotografie de Ancuța Măzăreanu,
la Biserica Sf. Dumitru-Poștă, din București
Text scris pentru #ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica
