Masthead header

Bravo!!! Nu te teme…

… Și cum venea primăvara, cu exploziile ei nebune de lumină și albastru, cu cărărușele uscate pe sub garduri, cu verdele ierbii otrăvitor de tânăr, cu fericirea de a constata că ești viu și trăiești – anume atunci trebuia, ca un făcut, să mă îmbolnăvesc. Timp de zece ani, cât a durat școala, n-am scăpat un an fără febră, buze crăpate ca-n Africa, noapteșiziîmpreunăfărăhotar.

Așa mi se întâmplase și în ajun. Eram în clasa a cincea, mama lucra la ferma de porci și în fiecare zi, după lecții, mergeam s-o ajut. Trebuia să păzesc porcii cei mari într-o încăpere să nu iasă atâta timp cât cei mici mănâncă. Mă așezasem chiar în ușă, chipurile să nu-i las să treacă, dar soarelui blând i se făcuse milă de mine și mă adormi. Într-o clipită, flămânzi și înrăiți, porcii trecură călcându-mă furioși  și se repeziră spre treucile lungi cu lătúri. Mama mă culese de pe jos  și se așeză cu mine în brațe mai într-o parte. Plângea de neputință, tăcută, da mai bine ar fi bocit în glas să se cutremure văile, căci tare multă durere mai era în tăcerea ceea a ei… Tata murise vara trecută, nu mai avea cine să ne apere și ea, sărmana, nu-mi mai dau seama cum, se angajase la lucru în trei locuri: la porci; dereticătoare la școală; și la normă, adică la câmp, cu sapa. Rămăsese singură cu trei copii, la nici patruzeci de ani.

… Acum, eram la ultima lecție și mă uitam cu jind prin geam cum cei din clasele mari ieșiseră la curățat copacii din grădina școlii.

Ce noroc neghiob pe capul lor! Nu destul că scăpaseră de-o lecție, da mai și nechezau ca harmăsarii ajutând fetele în rochițe scurte să urce în copac: mai sus, mai sus, iată acolo ia sunt niște crenguțe uscate. Se hlizeau ca niște clăpăugi ce erau, niște prostălani, dar cât am fi dat să fim noi în locul acelor măgăroi norocoși…

Înțelegeam că nici anul acesta nu voi scăpa de troahna ticăloasă, o simțeam apropiindu-se ca o mârșavă lașă, și cum soarelui îi era în continuare milă de mine, mă adormi iarăși. Nu știu cât și dacă am dormit, poate începeam să fiu secerat de febră, dar la un moment dat m-am trezit simțind o ușoară atingere pe creștet. Abia-abia, ca o adiere. Era mâna învățătorului meu de istorie, Ion Iutiș, Ivan Andreievici, cum îi ziceam pe atunci, tot el și directorul școlii, aibă-l Dumnezeu în pază.

Cred că am murit de trei ori de rușine, nu mai pățisem așa ceva până atunci. Așteptam să mă tragă de urechi, să mă scoată în fața clasei și să mă facă nesimțit sau să-mi zică să vin mâine cu mama la școală. Dar el mi-a zâmbit și mi-a șoptit, ca să aud numai eu:

–   Nu te teme…

Trei cuvinte magice, rostul cărora avea să-mi marcheze într-un fel viața de mai departe. De temut nu mă mai temeam deja așa de tare, dar continuam să intru în pământ de rușine când îl vedeam…

Și cum nimic pe lumea asta nu este întâmplător, peste câteva zile avem o lecție de literatură pe care o țin minte la fel de limpede și azi. Învățătorul Nicolae Topală intră în clasă cu o carte nu că mare, da uriașă, mai cât jumătate de masă – un Ion Creangă cu amintiri din copilărie și povești, în grafie latină. Da ce ilustrații avea, ce ilustrații! Douăzeci de perechi de ochi îl priveam hipnotizați pe învățător: o să ne dea voie s-o ținem și noi în mână măcar olecuță? Nicolae Topală era bucuria întruchipată. După ce ne zise să fim cuminți și să ascultăm atenți, începu să citească din cartea magică. Citi câteva pagini, apoi se opri și rosti scurt:

–   Iar acum – voi!

Și începu să ne poftească pe câte unul să arătăm de ce suntem în stare. Ușor de zis, da încearcă să îmblânzești textele lui Creangă, unde intonația se poate schimba de la o silabă la alta, trebuie să fii atent la pauză că altfel te faci de râs, iar ce șotii pot să-și facă propozițiile secundare și cuvintele neaoșe, nici nu mai zic.

Citește unul – nu, citește altul – nu, citesc zece – la fel. Sărmanul învățător se făcuse pământiu de disperare. Chiar așa?! Și atunci aud:

–   Turea!

Vai de capul meu, mai bine mă îmbolnăveam ieri și azi stăteam acasă. Dar iau cartea în mână, trec curajos prin pasajul unde se poticniseră colegii mei, mai citesc o propoziție lungă cu draci și capcane de jumătate de pagină și… și nu-mi vine să cred:

–   Bravo!!!

Învățătorul meu strigă un ”Bravo!!!” de se aude tocmai în cancelarie și văd cum îi curg lacrimi pe obraz.

Ca orice om, am avut în viață și înălțări, și căderi, dar cred că niciodată nu am simțit mai acut, mai sensibil gustul victoriei.

Îndemnul de a nu-ți fi teamă și un cuvânt de încurajare atunci când ai mare nevoie de el – două lucruri atât de simple. Ferice de cel care a avut parte de ele, demn de milă cel căruia nu a avut cine i le spune la timpul cuvenit.

… Iar tu stai în bancă și crezi că se dărâmă cerurile deasupra ta. Doi ochi de găină te privesc rece și inexpresiv fără să înțeleagă că tu te duci, te duci și tot duce-te-ai. Care gramatică, care matematică? Vor veni și astea, nu le mai mănâncă lupul în pădure. Iar tu ai nevoie ca să se apropie de tine și să te întrebe doar atât: 

– ”Ce ești trist, măi greiere?” 

Valeriu Turea

49/#100denume

*

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

Citiți poveștile din proiectul  #100denume!

***

Valeriu Turea este diplomat și jurnalist. A fost ambasadorul Republicii Moldova, în Portugalia.  În prezent, este ministru-consilier la Ambasada Republicii Moldova din România.

Textul pentru 100 de nume va face parte (ne dorim foarte mult!) dintr-un viitor volum de proză. 

Surse foto: AICIAICI  și AICI

Your email is never published or shared. Required fields are marked *

*

*

L i k e   u s !