– Am să încep ex abrupto dialogul nostru, stimate domnule profesor Eugen Simion: Ce a rămas constant şi ce s-a schimbat de-a lungul anilor în ,,ecuaţia” care vă defineşte stilul critic?

S-au schimbat multe, în primul rând stilul critic, ceea ce vrea să spună: un mod de a gândi literatura şi un mod de a te apropia de literatură. S-a mai schimbat ceva, foarte important: lumea literară şi, în genere, societatea românească. Într-un fel arăta lumea românească în 1964, când am debutat cu o carte despre Proza lui Eminescu şi altfel arată în 2008. Nu mai spun cum arăta critica literară în 1964! Critica literară, şi tot ceea ce o determina: cenzura ideologică, mentalităţile, relaţiile cu puterea, relaţiile din interiorul lumii literare etc. Toate acestea contează, vrei nu vrei. Când eşti foarte tânăr, n-ai încotro, trebuie să ţii seama de circumstanţe… Am debutat cu două modele critice în faţă sau în cap, cum vreţi să-i zicem: E. Lovinescu şi G. Călinescu. În 1970 am ajuns în Franţa şi stagiul meu de câţiva ani, acolo, a însemnat enorm pentru formarea mea intelectuală. Am descoperit un alt mod de a gândi şi de a face critică literară. Pluritematismul lui Jean Pierre-Richard mi-a arătat că poţi citi şi altfel (în reţelele de profunzime) poezia. Apoi Roland Barthes care răsturnase toate conceptele… M-am întors cu alte idei şi, cred, cu altă mentalitate. Opresc istoria aici. Mai spun doar că în ultimii ani (adică după 1990) stilul meu critic – îmi spune un prieten care mă citeşte – s-a modificat, în sensul că a devenit mai confesiv. „Ego”-ul meu, care va să zică, nu mai vrea să stea cuminte, obiectiv, prea obiectiv în text, tinde să iasă în faţă, sare peste propoziţii, vociferează, pe scurt: introduce în text tema lui. Poate că este aşa cum zice amicul meu S. F. Sau poate este o consecinţă a faptului că în ultimele decenii tema mea prioritară de analiză a fost jurnalul intim ca ficţiune a non-ficţiunii şi, acum în urmă, tema s-a lărgit, cuprinzând toate genurile biograficului (autobiografia, memoriile, romanul-jurnal, romanul-memorii, paraliteratura din dosarul de existenţă etc.). Cine ştie?!…

 

Nu mi-am pierdut firea…

– Faceţi parte dintr-o generaţie literară pe care aţi susţinut-o în mod consecvent în două epoci istorice diferite. A fost mai greu să-i sprijiniţi pe şaizeciştii aflaţi în ofensiva afirmării lor în plin regim comunist sau să îi apăraţi de contestările şi de reconsiderările ,,estetice” postrevoluţionare?

Nu ştiu dacă a fost sau dacă este greu să-i sprijini pe şaizecişti, dar, oricum, a fost dificil şi este încă: la începutul anilor ’60 tinerii poeţi şi prozatori aveau adversari puternici (scriitorii dinaintea lor, îndeosebi poeţii realist-socialişti, cei care luaseră locul lui Arghezi, Blaga, Barbu) şi dominau încă scena literară. În anii ’80 şi, mai ales, după 1990 au apărut alţi adversari mai primejdioşi decât cei dinainte pentru că operează cu criterii estetice: optzeciştii. Reacţie, până la un punct, normală. Tinerii din anii ’80 voiau să impună un alt tip de poezie şi alt tip de proză, doreau – şi doresc încă – să se impună pe ei în literatură. Am reuşit într-o oarecare măsură cu ajutorul criticilor din generaţia mea. I-am susţinut pentru că erau talentaţi şi pentru că voiau să ducă literatura mai departe, cu alte idei şi în alt stil. Intoleranţa şi, fatal, ruptura au apărut mai târziu, când tinerii (ajunşi, între timp, la 50 de ani!) au voit să rămână singuri pe scena literaturii. La acest punct ne-am despărţit. Mai precis, eu m-am despărţit de ei şi ei s-au grăbit să elimine din literatură generaţia ’60, marele duşman. Şi-a băgat coada în acest conflict (păgubos pentru literatură, cât se poate de păgubos şi primejdios) şi diavolul politic. Unii scriitori s-au simţit deodată (în ianuarie 1990) mai egali decât egalii lor şi au devenit, brusc, revendicativi, justiţiari, autoritari şi intoleranţi. Ce-a urmat se cunoaşte. Efectul se vede: ce viaţă literară avem? Cum arată viaţa literară românească? Arată ca un câmp de luptă. Lupte mărunte, epuizante, deloc creatoare, foarte provinciale. Aici se manifestă toate idiosincraziile, resentimentele, voinţa de putere. Voiam, în fapt, să vă spun că n-a fost uşor nici ieri, în vremea totalitarismului comunist, nici azi – în fervoarea şi haosul libertăţii – să-i aperi pe Nichita Stănescu, Sorescu, Preda. Toată lumea se supără pe tine. Dl. Gheorghe Grigurcu pentru că el este, din principiu, împotriva scriitorilor citaţi, dl. Alexandru George pentru că Preda a scris despre ţărani, Dl. Cărtărescu pentru că vrea premiul Nobel şi, dacă-l vrea, trebuie să facă pustiu în jurul lui. M-am îndepărtat, remarc, de întrebarea dumneavostră. Răspunsul scurt este următorul: n-a fost uşor ieri, nu este comod nici azi să spui că Sorescu este un mare dramaturg şi un poet extraordinar, nici că Nichita Stănescu a înnoit poezia românească. Se simt vexaţi scriitorii din mai multe generaţii. Dar şi luptele şi arţagurile, idiosincraziile, orgoliile, intoleranţele fac parte din ecuaţia literaturii. Aşa că nu mi-am pierdut firea şi sper să nu mi-o pierd nici de aici înainte. Chiar dacă timp de 18 ani am fost înjurat pe toate drumurile. Asta-i situaţia!

Cât despre „reconsiderările estetice”, ce să zic? Sunt normale, sunt necesare. Fac parte din modul de funcţionare a literaturii.

 

– Aţi fost coleg cu Nichita Stănescu la Liceul ,,Sfinţii Petru şi Pavel” (astăzi Colegiul ,,I. L. Caragiale”) din Ploieşti. Se spune că, încă de pe atunci, îşi dobândise statutul de ,,mică vedetă”. Ce făcea Nichita Stănescu în postura de ,,mică vedetă” – era un răzvrătit, un excentric, un egoist? Dezvăluiţi-ne, vă rog, câteva din amintirile dumneavoastră legate de adolescentul Nichita Stănescu…

Nu, Stănescu Hristea Nichita nu era încă în oraşul nostru o vedetă. Era, doar, un copil blond şi corpolent, apoi un adolescent blond şi frumos ca un zeu nordic, cum am zis odată, apoi un tânăr tot frumos, blond şi fermecător, cu două însuşiri care ne complexau pe noi, ceilalţi: a) avea un succes formidabil în relaţia cu colegele noastre de la Liceul de Fete şi b) scria versuri băşcălioase, ingenioase (numite mai târziu „argotice”). Mai târziu, când am văzut caietele sale de tinereţe, am constatat că, lângă poemele în tradiţia Topîrceanu, scria şi poeme serioase, argheziene şi barbiene. Cópii după tablourile maeştrilor. Îşi pregătea uneltele şi stilul. Nu, Nichita Stănescu nu era un egoist, nu era nici un răzvrătit. Era doar un adolescent care-şi lua anumite libertăţi şi încerca, vorba lui Ion Barbu, custura limbajului său liric încă neformat…Cuvântul „vedetă” nu i se potriveşte. De altfel, în oraşul nostru nu este posibil să fii vedetă. Nu se primeşte, nu se acceptă. Cine încearcă este numaidecât ucis de râsu-plânsul nostru, armă redutabilă care, de la Ion Luca Caragiale încoace, nu-i aşa, împiedică spiritul să se îngâmfeze prea tare. 

 

– Numele vă este asociat în permanenţă cu cel al lui N. Manolescu (inclusiv în DGLR referinţele critice de la finalul articolului de prezentare a Domniei sale vă aparţin, iar cele de la sfârşitul articolului ce vă este consacrat sunt extrase dintr-o carte a lui N. Manolescu). Când sunteţi comparaţi, se aduc în mod tendenţios în discuţie termeni ca rivalitate, competiţie, în detrimentul acelora de complementaritate sau emulaţie intelectuală. Cineva vă asemăna, în glumă, cu fraţii Cain şi Abel… Care-i adevărul despre această (falsă) problemă?

Am lămurit lucrurile recent, la Braşov, când Andrei Bodiu, Alex. Muşina, Vasile Podoabă, Ovidiu Moceanu, Romulus Bucur şi Caius Dobrescu (foştii noştri studenţi, actualmente profesori la Universitatea din localitate) ne-au invitat la un colocviu dedicat criticii literare. N. Manolescu a zis că nu-i la mijloc o rivalitate, ci o emulaţie, eu l-am susţinut. Un spirit de competiţie? Evident, în orice generaţie şi, până la urmă, în orice literatură există un spirit de emulaţie, o competiţie mai mult sau mai puţin vizibilă. Condiţia este să nu se transforme în rivalitate sau – mai grav – în ură abisală. Cum, din păcate, se întâmplă în casele româneşti. Casele literare, vreau să spun. Nu e cazul în relaţia mea cu N. Manolescu şi cu ceilalţi critici din generaţia mea. Am fost – şi am rămas, sentimental – prieten cu Valeriu Cristea, L.Raicu, G.Dimisianu şi cu alţi critici din generaţiile ce ne-au precedat sau ne-au urmat (Al.Piru, Ov. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Mircea Zaciu). Cu N. Manolescu am avut şi, cred că am şi azi, o relaţie specială. George Ivaşcu ne-a adus în aceeaşi zi la Facultatea de Filologie după o luptă lungă cu serviciul de cadre din Universitatea Bucureşti. Amândoi aveam de ispăşit ceva. Eu eram de cinci ani şomer, el – cam tot aşa… Decembrie 1989 ne-a găsit – pe el lector, pe mine conferenţiar – de aproximativ 25 de ani. Îngheţasem în aceste posturi. N-am devenit profesor decât în 1990, la 57 de ani. Acest fapt vă spune ceva, sper, despre cât de răsfăţaţi am fost de regimul comunist…

Nu, domnişoară Ioana Revnic, nu este o rivalitate între mine şi N. Manolescu.

Îl consider un mare critic, unul esenţial pentru literatura postbelică. Nu avem totdeauna aceleaşi păreri şi aceleaşi opţiuni, şi este normal să fie aşa. Ca preşedinte al Academiei Române, n-am ezitat să-l propun, atunci când faptul a fost posibil, membru al Academiei. După 1990, el a intrat în politica activă, eu – făcându-mi toate socotelile – am rămas pe margine. De aici mi-a ieşit reputaţia (rea, mizerabilă, ruşinoasă) de tip apolitic.

 

Răul de literatură nu se poate trata decât revenind la literatură

Editarea DGLR-ului reprezintă unul din proiectele ample în care sunteţi angajat (i se adaugă publicarea în ediţii facsimilate a manuscriselor eminesciene şi coordonarea colecţiei de Opere fundamentale). Mai aveţi timp pentru proiectele scriitoriceşti personale?

Mi-am gestionat cât de cât bine timpul, dovadă că am publicat mai multe cărţi în această perioadă. Tocmai am terminat una, Genurile biograficului (vol. I-II), care încheie un ciclu dedicat literaturii subiective. Dicţionarul General al Limbii Române îmi ia, adevărat, mult timp. Timp moral, ca să zic aşa. A fost primit cu ostilitate şi este înconjurat, în continuare, cu anumită ostilitate de unele grupuri literare sau grupuri de interese din sfera culturii. O problemă pe care nu vreau s-o discut acum. Să termin, întâi, dicţionarul şi după aceea vorbim despre morala cercetătorului şi publicistului român. Sper ca în septembrie 2008, volumul al VII-lea (ultimul) să plece la tipar. O să dorm, atunci, mai liniştit. Sunt bucuros că în această ţară în care orice faci e luat, fie în râs (zeflemeaua noastră celebră!), fie este acoperit de înjurături grosolane, sunt şi oameni care gândesc bine şi au curajul să spună adevărul. De pildă, Ion Simuţ, Constantin Coroiu, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu. Cât priveşte seria de „Opere fundamentale” pot să vă spun că am ajuns la volumul 100. Am corectura lui pe masă (Nichita Stănescu: Poezii de dragoste).

 

– Pe de altă parte, am constatat următorul lucru: ori de câte ori un autor este antrenat în construcţii de anvergură – care, la un moment dat, ajung inevitabil să îl exaspereze – simte nevoia să se abandoneze unor îndeletniciri… literare cu finalitate mai apropiată. Mă înşel? ,,Sastisirea” de literatură se tratează tot cu… literatură?

Aşa este: răul de literatură nu se poate trata decât revenind la literatură. În limbajul alcoolicilor profesionişti, acest lucru înseamnă „a te drege”. Te dregi a doua zi, dimineaţa, cu puţin alcool de greaţa pe care ţi-o provoacă consumul excesiv de alcool din seara precedentă… Eu aplic această terapie (în sfera literaturii) de mult timp. Merge, este eficientă. Când nu mai poţi, când ţi se face rău numai uitându-te la cotoarele cărţilor din bibliotecă, ia-ţi inima în dinţi şi caută un roman de secolul al XIX-lea şi citeşte-l. Te „dregi” de greaţa de literatură şi chiar de greaţa existenţială. Sau un volum de poeme. De pildă, Bacovia. E atât de puternic drogul liric încât te dezmeticeşti pe loc… „Sastisirea” de care vorbiţi este un sentiment mai delicat şi mai primejdios pentru că apare în timp, încet şi sigur, şi când apare nu se grăbeşte să plece… 

 

Mi-a plăcut, trebuie să mărturisesc, să fiu profesor

– Activitatea dumneavoastră literară este completată de cea didactică. Aţi fost profesorul a numeroşi scriitori şi critici cunoscuţi de azi. Urmăriţi evoluţia profesională a câtorva din foştii dumneavoastră studenţi (inclusiv a unora care au abandonat literatura, alegând să fie politicieni, diplomaţi, oameni de afaceri etc.)?

Am fost şi sunt încă profesor de peste 40 de ani. Am fost melancolizant când, împlinind 70 de ani, conducerea catedrei de istoria literaturii române şi conducerea Facultăţii de Litere nu mi-au mai oferit posibilitatea să mă întâlnesc cu noile generaţii de studenţi. Poate că puteam să le comunic ceva ce nu ştiu. În mod sigur învăţam şi eu ceva de la ei. N-a fost să fie. N-am protestat, nici n-a protestat cineva. Foştii mei colegi au respirat, se pare, uşuraţi. Scăpaseră de o concurenţă incomodă. Le urez viaţă lungă şi, în continuare, o morală incoruptibilă.

 

Mi-a plăcut, trebuie să mărturisesc, să fiu profesor. Au trecut pe sub ochii mei câteva generaţii. Am condus un „cerc de critică” prin care au trecut mai toţi scriitorii şi criticii literari din generaţia ’80 şi din generaţiile (promoţiile) de după ei. Îi urmăresc pe toţi cu atenţie şi mă bucur atunci când scot cărţi bune. Indiferent dacă mă salută sau nu când mă întâlnesc cu ei pe stradă. Salutul ţine de caracterul individului, nu de talentul lui. Cei care au abandonat literatura şi au ales politica sau / şi afacerile au, probabil, motivaţii serioase s-o facă. Nu-i nimic de obiectat şi nici măcar de discutat. Destinul, în literatură, se construieşte pornind de la o opţiune fundamentală. Trebuie să crezi, cu adevărat, că nimic nu-i mai important pe lume în afară de literatură. Familia nu trebuie jertfită în această alegere. Omul de litere are nevoie de ea.

 

Sunteţi directorul Caietelor critice. Într-o Cronică subiectivă publicată în numărul 100 al revistei (şi reluată în Fragmente critice, vol. III) aţi descris atmosfera din redacţie într-un mod aproape idilic: angajaţii se lăsau antrenaţi într-un ,,program sever de disciplină intelectuală” din dragoste pentru literatura română, făcând abstracţie de dificultăţile financiare cu care se confrunta publicaţia. Ce s-a schimbat din 1996 – anul în care apărea articolul – până acum? Câţi din cei pe care aţi mizat în anii `90 v-au confirmat aşteptările? Ce alţi tineri cu vocaţie literară aţi mai descoperit între timp?

„Caietele critice” apar în continuare. Nici eu nu prea ştiu bine cum pentru că nu avem nici un ban. Tot sper să găsesc un sponsor care să nu se răzgândească după o lună-două. Nu l-am aflat până acum. Totuşi revista, repet, apare de peste 20 de ani, într-un tiraj, e drept, confidenţial. Dar apare… Unii colaboratori au plecat, alţii vin. Mă interesează îndeosebi „cei ce vin” (program lovinescian). Mi-ar plăcea să formez o echipă de 5-6 critici tineri care să scrie cu regularitate despre literatura română. Să facă, altfel zis, critică de întâmpinare fără să ţină seama de unde vine opera. Să se resemneze, adică, în faţa adevărului estetic cum a zis ştim noi cine cu aproape 100 de ani în urmă. Criticii literari trebuie să stea departe de interesele, idiosincraziile, duşmăniile, intoleranţele – emanaţii, toate, ale spiritului primar agresiv din domeniul culturii. Nu zic să fie îngeri, dar să învingă în ei acest nenorocit spirit de aroganţă şi revanşă ce domină, azi, comunităţile intelectuale româneşti. Sunt semne că tinerii critici merg într-un sens bun. I-am auzit, cu câteva luni în urmă, într-o consfătuire organizată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi Uniunea Scriitorilor. Au idei bune. Vor să facă o critică liberă, o critică de performanţă, o critică modernă, creatoare. Sper ca economia de piaţă să nu-i lovească prea tare. Ei trebuie să ia de la noi, nu prejudecăţile, fantasmele noastre, ci spiritul nostru critic bazat pe principiul autonomiei esteticului.

 

Cei pe care am mizat în anii ’90 au confirmat, cu mici, foarte mici excepţii: Andrei Grigor, Nicolae Bârna, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Bogdan Popescu (prozator şi eseist), Lucian Chişu, Bogdan Dascălu sunt câteva nume de „caietişti”. Cei mai mulţi dintre ei lucrează azi în învăţământ şi în cercetare (la Institutul „G. Călinescu”). Sunt oameni serioşi, ştiu carte, participă la proiecte de interes naţional cum ar fi Dicţionarul General al Literaturii Române sau Cronologia vieţii literare postbelice. Am mare încredere în ei. Alţii sunt, ca să zic aşa, în sala de aşteptare. Au toate şansele să intre în salonul literaturii în curând… Tocmai şi-au susţinut teza de doctorat sau se pregătesc   s-o susţină. Au întocmit între timp ediţii critice (Oana Soare). O revistă de critică este şi o şcoală, nu numai un loc în care îţi tipăreşti articolele. Aici trebuie să se educe nu numai talentul, ci şi caracterul. Nu mai vorbesc de un institut de cercetare. Sper ca pedagogia mea să reuşească. Depinde însă, enorm, de disciplina intelectuală şi, evident, de ambiţia acestor tineri care, deocamdată, găsesc puţine satisfacţii în lumea românească. Îi sfătuiesc să persevereze şi să caute performanţa.

 

Din textul respectiv am dedus că eraţi foarte sever cu subordonaţii dumneavoastră, că îi pedepseaţi pe rebelii care jucau ping-pong în redacţie şi pe delăsători. Dumneavoastră nu aţi căzut niciodată, în tinereţe, în ,,păcatul” teribilismului, aţi predat întotdeauna cronicile la timp la revistele la care aţi lucrat?

Mă făceam că sunt autoritar. Altfel aceşti tineri inteligenţi şi ironici îşi luau prea tare, cum se zice cu o vorbă neintelectuală, nasul la purtare. Crizele de autoritate trec însă, ieri ca şi azi, repede, îmi place alt stil de relaţie: stilul cordial, fără ifose, direct şi cinstit, fără salamalecuri. Observ că stilul funcţionează. Nu le-am cerut niciodată să scrie cum vreau eu, ci cum gândesc ei. Nu i-am obligat şi nu-i oblig niciodată să-mi laude prietenii şi să-mi înjure adversarii. O servitute pe care o repudiez. Din nefericire nu toată lumea gândeşte şi face ca mine. Dar aceasta este altă poveste.  

 

– Un redactor pe care l-aţi ,,expulzat”, la un moment dat, din echipă v-a consacrat în anul 2001 o monografie scrisă cu un patetism evident. Îi înţeleg admiraţia – mărturisită şi asumată – faţă de model, dar m-a intimidat teribil portretul pe care vi-l face în paginile cărţii. Autorul prezintă evoluţia personală şi profesională a dumneavoastră şi nu vă găseşte absolut niciun cusur. Chiar nu există nimic la dumneavoastră care să (vă) nemulţumească, domnule Eugen Simion?…

„Expulzarea” de care vorbiţi era, aşa, o mică supărare. Mi-a trecut repede. I-a trecut şi „expulzatului” tot atât de repede. A scris, apoi, cu adevărat o carte despre mine (Andrei Grigor). M-a lăudat prea tare ? N-am observat. Nu mi-a găsit cusururi? N-a voit, probabil, să le caute prea mult. Am destule. Uneori sunt exasperat de ele. Cum o să fiu mulţumit de mine? Nu sunt, sunt, dimpotrivă, exasperat de încetineala mea şi de câte alte slăbiciuni pe care nu reuşesc să le stăpânesc. Deseori îmi ies, cum se zice, din fire şi fac gesturi necugetate. După aceea, mă căiesc, mă analizez, mă judec cu asprime. Toată lumea vorbeşte de spiritul meu de echilibru. În realitate sunt un spirit agitat care încearcă să se stăpânească. Nu reuşesc totdeauna…Şi câte altele. Vă sfătuiesc să părăsim subiectul.

 

Literatura îşi pregăteşte de mulţi ani o dispariţie fastuoasă.

– Revin la tonul foarte serios al dialogului nostru amintindu-vă că, în urmă cu patruzeci de ani, aţi scris un eseu – Moartea lui Mercuţio. Îi atribuiaţi acestui personaj shakespearian rolul de ,,simbol al criticii, al jertfei ei în lumea mentalităţilor literare mari şi mici, modeste şi înfumurate, totdeauna neîmpăcate, lacome”. Tot mai credeţi că imaginea lui Mercuţio – victimă sigură a conflictului dintre Montaguii şi Capuleţii unei literaturi – se potriveşte statutului de critic literar?

Cred în continuare că Mercuţio este un simbol bun pentru criticul literar. Un simbol existenţial. Alţii i-au ales pe Apolon sau pe Caliban pentru a sugera spiritul solar sau, dimpotrivă, primitivitatea, reacţia primară a criticului literar (în varianta criticului resentimentar, invidios). Eu am ales pe Mercuţio care se bate şi moare, în cele din urmă, pentru o cauză care nu-i a lui. El sugerează gratuitatea, fidelitatea şi curajul spiritului. Rămân la el, chiar dacă, între timp, am descoperit şi alte simboluri potrivite.

 

– Am să pozez o clipă în avocat al diavolului, întrebându-vă – nu cumva această atitudine a criticului-Mercuţio presupune, pe lângă un surplus de idealism, o doză consistentă de masochism intelectual? Cui îi foloseşte perseverenţa în a valoriza Montaguii şi Capuleţii unei literaturi cu o prezenţă discretă printre marile literaturi ale lumii, o literatură rămasă cu tot mai puţini cititori şi sabotată chiar din interiorul ei.

Serveşte, pentru că, tot comentându-i pe Montaguii şi Capuleţii literaturii, criticul literar aşteaptă să apară, într-o zi, mare creator. Orice critic autentic trăieşte cu această reverie. El trebuie să fie la locul potrivit şi să nu rateze această întâlnire. E. Lovinescu a aşteptat 40 de ani un nou Eminescu şi el n-a apărut. Au apărut, în schimb, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu şi întreaga literatură română modernă. Cum se vede, aşteptarea n-a fost fără rost. Nu poate fi vorba, dar, de masochism intelectual, ci de încredere în posibilităţile spiritualităţii naţionale. Şi de capacitatea criticului de a intui cu o clipă înaintea altora talentul puternic care se poate ivi din necunoscut.

 

– Vă rog să zăboviţi puţin asupra a două chestiuni ,,la modă”. Prima este problema romanului. În două texte incluse în Fragmente critice (Ce ştim şi ce nu ştim despre romanul de azi – vol I, p. 34 – 41; Avem roman? – vol III, p. 345 – 354) spuneaţi că, pentru a-şi recupera cititorii, romanul trebuie ,,să redevină o scriitură a aventurii”, după ce a fost timp de mai multe decenii ,,o aventură a scriiturii”; ,,să reinventeze povestirea şi să readucă omul la puterea imaginaţiei romaneşti”. A urmat romanul ,,post-postmodernist” o asemenea direcţie? Prin ce alte mijloace şi-ar putea seduce romanul contemporan cititorii?

Cred şi acum în ideea că romanul trebuie să revină la epic şi la tipologic, după ce a verificat tehnica noului roman şi, în genere, strategiile, relativităţile postmodernismului. Din nefericire, romanul românesc a intrat în labirintul unei mărunte autoreferenţialităţi şi, de vreo treizeci de ani, nu mai iese de acolo. O să iasă la lumină şi o să-şi recâştige cititorii în ziua în care va apărea un tânăr inteligent şi talentat care va lua din nou în mână oglinda lui Stendhal şi o va purta deasupra lumii de azi. Până atunci vom citi, în continuare, eseuri romaneşti şi confesiuni înfumurate, fragmentate, politizate şi îmbârligate…

 

– Apoi, aţi făcut – în ultima vreme – câteva referiri la o carte mai nouă a lui Tzvetan Todorov – Literatura în pericol, în care sunt denunţate cele trei cauze ce au subminat rolul literaturii în societatea franceză: solipsismul, formalismul şi nihilismul. Despre o variantă a solipsismului (autoreferenţialitatea) am senzaţia că aţi pomenit dumneavoastră în textele citate de mine la întrebarea anterioară. Este literatura română actuală în primejdie? Cine sau ce ameninţă literatura română?

Tzvetan Todorov are dreptate. Literatura îşi pregăteşte de mulţi ani o dispariţie fastuoasă. Şcoala ajută noile generaţii de elevi să deteste literatura şi, în cele din urmă, să fugă de ea. Cum arată Todorov, în clasă se predă, azi, nu poezia lui Baudelaire sau romanul lui Proust, ci legile lui Greimas şi decalogul lui Jacobson sau cam aşa ceva. Iar literatura propriu-zisă recomandă solipsismul şi nihilismul…

 

Am studiat, la rândul meu, aceste fenomene în eseul (Sfârşitul literaturii?) ce deschide volumul Fragmente critice, vol. V. N-am, deocamdată, nici un ecou. Ce pot să spun, aici, este că literatura este cu adevărat, în primejdie. O primejdie, înainte de orice, care ameninţă calitatea ei. Se publică mult, dar ce operă mare aţi citit în ultimul deceniu?

 

Este, apoi, un discredit aproape instituţionalizat al valorilor literaturii române. Vine, la urmă, şcoala şi face restul. Un exemplu: scoate scriitorii români de la examenul oral de la bacalaureat şi introduce în locul lor texte din rapoartele oficiale şi din discursurile (traduse) ale comisarilor europeni. Explicaţia ar fi că absolvenţii de liceu trebuie să ştie să deosebească şi să comenteze stilurile comunicării. Bun, dar care este valoarea acestor texte culese de peste tot, texte de o calitate execrabilă? Cum să comunici şi ce să comentezi despre un text agramat? O aberaţie, repet, o lipsă alarmantă de criterii şi o perseverenţă diabolică în mediocritate. Elevii care sunt nevoiţi să comenteze, la bacalaureat, textele domnului Tismăneanu şi, vorba lui Nichita Stănescu, consideraţiile despre clasici ale lui Pistil Pistilovici (publicist daco-român obscur şi agramat) au de ce să deteste literatura română şi, păşind în viaţă, să încerce să nu mai audă de ea.

 

– Am citit undeva o întâmplare amuzantă din cariera de… părinte a unui reputat critic şi teoretician al literaturii. Aflat în situaţia de a-şi ajuta copiii în pregătirea lucrărilor de control sau a temelor, a avut surpriza să constate că intervenţiile lui au fost ,,răsplătite” ulterior cu note mai degrabă mediocre. Aveţi o fiică. V-aţi confruntat vreodată cu ceva asemănător?

Nu. Fiica mea este foarte orgolioasă şi, cât a fost elevă, s-a descurcat singură. Când a devenit studentă, a ascuns că este fiica mea. Predă, azi, cursuri pe care eu nu le pricep prea bine. Aşa că nu mă amestec în treburile ei. De-abia am timp să mă ocup de ale mele.

 

– În final, aş vrea să reluaţi un exerciţiu ludic început în Moartea lui Mercuţio şi continuat în volumul al treilea din Fragmente critice… Ce vă place şi ce nu vă place, domnule Eugen Simion, în lumea (literară) în care trăiţi?

Nu primesc provocarea, nu intru în joc. Dacă aş primi provocarea dumneavostră, ar trebui să spun, mai ales, ce nu-mi place azi. Aşa că refuz. Nu vreau să-mi stric reputaţia mea intelectuală şi aşa ameninţată de „apolitismul” meu nenorocit. De 18 ani îndur reproşuri severe şi injurii variate din partea confraţilor care cred că în democraţia europeană de azi autonomia esteticului este o intolerabilă diversiune. Eu cred altceva şi, atunci, rămâne cum am vorbit. Dar, observ, am şi început să spun, fără să vreau, ce nu-mi place. Mă opresc.

Ioana Revnic

Interviu inclus în volumul Dresură de lei,

Editura Curtea Veche, 2011