Întâi, un nod în gât. Concomitent cu senzația de pumn în stomac. Privesc dovada unui eșec. Un eșec personal. De undeva din mintea mea, se aud nechemate vorbele profesorului de pedagogie din liceu, Emil Cosma, mentorul meu de atunci. Mi le-a spus în ziua în care, după absolvire, mi-am început primul job. Am fost – o lună – învățătoare. (După multă vreme, aveam să revin timp de un an la această îndeletnicire. Mi-a plăcut enorm): Te întrebi cum e în învățământ? E, în foarte mare măsură, exact așa cum vrei TU să fie…
Atunci, l-am contrazis cu încrâncenare. Acum, parcă îi dau dreptate.
Hârtia la care mă uit gata să plâng e o banală adeverință ce îmi spune că lucrez de două decenii în învățământ. Am 40 de ani. Fix jumătate din tot acest timp l-am cheltuit ca: educatoare, învățătoare, profesoară. În școli de stat. Și într-o școală privată. Toate, EXCELENTE! De la oraș. Mi-am ales meseria din convingere. Am făcut Liceul Pedagogic împotriva voinței părinților mei și încă mai cred că această opțiune a fost cea mai bună alegere profesională a mea.
Și-atunci, de unde gândul la risipire? La inutilitate? La eșec?
*
Am o foarte mare nevoie de impact. Aș vrea să pot influența – povestind, scriind și lucrând cu alții – nu o mână de elevi, ci generații întregi de oameni de orice vârstă. Ce-am făcut eu, pentru asta? Ce-am făcut în ultimii 20 de ani?
Când ar fi trebuit să îmi găsesc calea de urmat ca să cuceresc lumea, nu am făcut altceva decât să le predau câtorva copii.
*
Nu idealizez meseria de profesor. Nu știu dacă vocația este principalul ingredient care face diferența între un profesor bun și unul nemaipomenit.
Cred că pe un profesor îl fac foarte bun: munca fără oprire cu el însuși; încredințarea că mereu există ceva nou, bun de așezat în mintea sa neobosită să cerceteze și să se mire; smerenia intelectuală; curajul; responsabilitatea; asumarea; demnitatea; alte valori interiorizate și practicate; știința de carte; știința de a-i învăța pe ceilalți (DA, aici intră în ecuație ȘI vocația).
Disponibilitatea de a se pune la dispoziția altora; generozitatea (nu „eroismul” venit dintr-o nevoie prost gestionată de contribuție sau din nevoia exacerbată de recunoaștere) sunt piese din acest puzzle.
Să fii un profesor foarte bun mai înseamnă, cred, să îți învingi necontenit rezistența la schimbare; autosuficiența și omnisciența iluzorie – trei hiene cu care mă lupt din greu și eu.
Nu idealizez meseria mea, pentru că școala are un loc marginal în lumea de azi. În plus, știu că este multă incoerență, multă inconsistență în școală.
Nu-mi idealizez meseria, pentru că am întâlnit destui profesori nedrepți. Fundamental incorecți – cu elevii, colegii, subalternii. Pătrunși de importanța unui statut de magistru. Convinși că ei sunt alfa și omega materiei pe care o predau. Obosiți să învețe. Sau să citească altceva decât un manual expirat.
DAR…
Am avut norocul să întâlnesc și foarte mulți profesori admirabili. Unii mi-au predat. Alții mi-au fost sau îmi sunt, acum, colegi (de serviciu, de breaslă). Lucrez într-o școală creată de un asemenea om.
ȘI datorită lor (mai) cred în meseria noastră.
În sfârșit, am privilegiul să lucrez cu copiii. Datorită lor îmi fac meseria cât pot eu de bine. Experiențele pe care le împărțim rămân cea mai prețioasă resursă de învățare și dau valoare muncii mele de o jumătate de viață.
*
Pentru toate aceste întâlniri sunt recunoscătoare.
Despre toți acești oameni de la care am învățat și învăț câte ceva îmi propun să scriu. Vreau să adun 100 de texte. Ale mele și ale voastre: colegi, prieteni, părinți, copii. Cititori cunoscuți sau necunoscuți.
Vă invit, așadar, să scrieți pentru Bunatate.ro!
Fac acest lucru dintr-un motiv profund egoist.
Vreau să hrănesc partea luminoasă din mine.
Vreau să mă conving că oamenii excepționali (ai școlilor) nu rămân – sau nu sunt! – niște excepții.
Ioana REVNIC
Ilustrații de Liliana Arnaut – www.arnautliliana.com
Ioana, azi a fost o zi capricioasa de sfarsit de iunie, care nu prea aduce a vara pe care o astept, adica caldura si soare la discretie. Dar las’ ca vine iulie, luna mea preferata.
Impresionante si emotionante amintirile celor ce au scris despre dascalii care le-au marcat anii de inceput ai vietii. Am sa incerc sa rememorez si eu cateva amintiri despre doua doamne ce au facut din meseria de dascal sensul vietii lor.
Invatatoarea mea se numea Filimonescu Eliza si pastrez pentru ea amintirea unei femei delicate, dar totusi hotarate atunci cand era cazul. Nu severa, ci buna, mai degraba. Eram treizeci si ceva de copii in clasa I si toti am terminat ciclul primar deodata. Avea o blandete in glas, iar cand ne citea parca povestea. Istoria, ca materie in sine, in clasa a IV-a, a fost cea mai frumoasa istorie din anii de scoala. Istoria antica dintr-a cincea mi-a placut foarte mult, nu datorita profesorului, insa. Invatatoarea mea era interesata de fiecare dintre noi, iar vizitele acasa, care am inteles ca erau obligatorii pentru ea, erau dialoguri placute cu parintii la care asistam si eu. Niciodata nu a accentuat partile mai putin pozitive, iar la scuzele mamei pentru neatentia mea din clasa, adeseori, in primii ani de scoala, ea gasea explicatii logice in care prepondera varsta frageda si dorinta de joc si destindere. 1 iunie era adevarata sarbatoare in clasa. Timp de patru ani de zile, prima ora incepea cu imbratisarile ei date fiecaruia dintre noi impreuna cu urari de sanatate si voie buna. Si, ca o incununare a sarbatorii, o cutie mare cu bomboane fondante ne era destinata. Doamnna invatatoare venea la fiecare copil, ne imbratisa, ne spunea la multi ani, inca o data, iar noi ne serveam din frumoasa cutie. De atunci inainte am gandit ca cele mai deosebite bomboane sunt fondantele, iar amintirea invatatoarei mele se leaga nemijlocit de ele.
Daca in gimnaziu am avut o profesoara bine pregatita care ne-a facut sa intalegem si chiar sa indragim gramatica, in liceu am avut revelatia a ceea ce inseamna omul potrivit la locul potrivit. Doamna profesoara emerita, Bîtea Elvira, facea din orele de limba romana din liceu, Liceul Teoretic, azi, Colegiul National „Constantin Diaconovici Loga”, adevarate sesiuni de dialoguri si schimb de opinii intre ea si noi, elevii din clasa. Asteptam cu maxima bucurie fiecare ora de romana pentru ca stiam ca voi afla lucruri inedite despre autorii studiati, ca ne va pune in situatia ca opiniile noastre sa conteze si, mai ales, incuraja sa citim singuri si sa ne exprimam liber. Mereu regretam sunetul clopotelului si sfarsitul orei.
Anii au trecut, viata m-a luat cu ale ei si abia tarziu am aflat de sfarsitul pamantesc al acestor mentori de buna educatie de scoala adevarata. Fie-le somnul lin si recunostinta pastrata in gandul celor ce le-au fost elevi.
Muțumesc pentru dar, Luminița!
Într-adevăr, meseria de dascăl este cea mai nobilă de pe pământ! Citind rândurile dvs., primul nume la care m-am gândit este cel al profesoarei noastre din liceu, Claudia Roșianu. Amintirea sa o port în suflet mereu. Nu mai este printre noi… Datorită dumneaei mi-am dorit să fiu profesoară! De la Claudia Roșianu am învățat să fiu nu numai profesoară, ci tot ce am devenit! La începutul anului școlar 1985-1986 eram elevă în clasa a XI-a la Liceul de Filologie-Istorie „Zoia Kosmodemiankaia”, cum se numea pe-atunci actuala Școala Centrală din București, o elevă cu părul împletit în două codițe, timidă. Parcă a fost ieri… La Limba rusă ne-a venit o nouă profesoară. Între două vârste, dreaptă, cu o ținută de regină, blândă, cu o voce caldă, minunată! Ne-a fermecat din primele clipe. Nu ne ținea doar lecții de limba, ci și de literatură rusă și universală, de cultură și civilizație! Ne recomanda cărți, pe unele ni le aducea de-acasă, piese de teatru, concerte, filme, expoziții, ne spunea că noi suntem cei care ne facem viața frumoasă, că doar de noi depinde faptul de a vedea frumusețea din jur, că e important să aflăm ce vrem, ce ne-ar plăcea să devenim și, dacă avem determinare, tot ce ne propunem putem înfăptui! Ne părea rău că suna clopoțelul anunțând recreația. „Când a trecut ora?” ne întrebam retoric în bancă. La rugămintea noastră, doamna Roșianu mai rămânea cu noi după ore, continuând discuțiile începute la lecție. Era o adevărată enciclopedie! Ne dirija lectura și setea de a cunoaște istorie, geografie, biologie, gastronomie. Parcă era mama noastră, așa suflet punea. Știa atâtea din varii domenii! Mai întâi trebuia să ne cunoaștem bine limba, istoria, tradițiile românești… Să știm ai cui urmași suntem. Apoi, pornind de aici, învățând limba altui popor, să avem accesul la cultura acestuia. Suntem cu toții sub același soare. Mi-am promis atunci să fiu și eu așa. În anul următor, într-a XII-a, trei dintre noi ne-am hotărât să urmăm cursurile Facultății de Filologie, secția de Limba rusă. Doamna stătea cu noi după terminarea cursurilor ca să ne corecteze traducerile, retroversiunile, compunerile, doar ne pregăteam pentru un concurs greu de admitere. Când avea timp de toate? Acasă o așteptau copiii, soțul, treburile casei… Cum reușea să le rezolve pe toate? În iarna anului 1986 a fost așa un ger într-o noapte, că s-au spart niște calorifere în liceu. Clădirea a rămas neîncălzită o vreme. Doamna Roșianu ne-a luat acasă la dânsa, să continuăm acolo, într-o casă de pe strada Bradului, să ne pregătim împreună pentru admiterea la facultate. Avea mâna dreaptă în ghips. Alunecase pe gheață cu câteva zile înainte, venind de la piață… Așa de multe cărți erau în casa ei! Îmi amintesc că erau legate în pachete, nu aveai loc unde să te miști. Ne-a spus că strângeau totul, că trebuiau să se mute (mai târziu am aflat că primiseră ordinul de evacuare, se demola o parte a clădirilor de pe stradă, se sistematiza zona, porțiuni întregi din oraș erau în șantier). Odată ne-am văitat, ca toți adolescenții, că avem mult de învățat. Ne-a întrebat cum se descurcă oare cei care, de exemplu, studiază un instrument și care trebuie să exerseze ore și ore în șir, pe lângă lecțiile de zi cu zi. Ne-a dat de gândit acea întrebare. Într-adevăr, nu noi trebuia să ne văităm. Îmi amintesc că ne îndemna să ne pregătim riguros și ne spunea că, pentru admiterea la o facultate, nu e vorba de un examen, ci de un concurs. Poți lua o notă mare, dovedind că ești bine pregătit, dar, dacă alții au obținut cu câteva sutimi în plus, aceia vor fi învingători. Ne învăța că fiecare sutime contează. Și să nu fim superficiali, nu ne puteam permite. Am intrat toate trei elevele în iulie ’87 la Facultatea de Filologie, la Rusă-Română. Dacă nu ar fi fost Doamna noastră… Cea mai frumoasă răsplată a muncii unui profesor o reprezintă succesul elevilor săi. Mulțumim încă o dată, doamna profesoară! Mai apoi ne-a invitat, din anul III de studenție, să asistăm la orele sale din fostul nostru liceu, să învățăm cu adevărat meseria de profesor, de dascăl, să învățăm cum să ținem o oră frumoasă, ce corelații să facem cu celelalte discipline școlare, cum să transmitem mai ușor informațiile considerate aride, cum să le insuflăm elevilor curiozitatea și dorința de a ști mai mult, de a se informa, de a fi curioși, cum să procedăm în cazul unor elevi năzdrăvani… Secrete mici, dar atât de utile celui aflat la catedră, mai ales unuia aflat la început de carieră. Pentru că nu este ușor să fii profesor dacă nu-ți plac copiii, tinerii, oamenii, dacă nu pui suflet în tot ceea ce faci. Chiar dacă am plecat la un moment dat de la catedră, pentru că viața are încercările ei, continui să mă consider profesoară. Iar Claudia Roșianu, Doamna noastră de rusă din liceu, rămâne modelul meu. Sunt mândră că amândouă aparținem „aceleiași familii spirituale”, cum spunea ea…
Am cunoscut-o și eu pe mama Odiliei. Puțin, e drept. Suficient, ca să îmi dau seama că era o femeie aparte. Și cred că v-am și întâlnit, la înmormântarea dumneaei.
Cu voia dvs., am să preiau acest text, pentru o ormătoare postare.
MULȚUMESC!
Mă bucur, vă primim cu toată dragostea.
M-am regăsit în lista Violetei Daniela Nedelcu și …îi mulțumesc… dar, nu pot să nu o adaug și pe ea între cei 100. De ce? Folosește hărți mentale pentru a-i învăța pe elevii săi de gimnaziu cum să iubească și să înțeleagă lectura și adună oameni minunați, laolaltă, la bibliotecă, pentru a da mai departe și a împărtăși experiențe didactice.
Apoi, îmi vine în minte numele Cristinei Nicolăiță, un profesor de fizică- ce materieeeee!!!- din Caracal, Olt, care…predă altfel: pe bază de proiecte, experimente și în legătură cu realitatea…Ce mi-aș fi sorit să am și eu astfel de profesori! Jos pălăria, dragi dascăli!
Și mie mi-ar fi plăcut să am asemenea profesori. Sau asemenea colegi de serviciu. 🙂
M-a bucurat să vă descopăr postarea. Mai întâi că m-am regăsit în cele descrise. Apoi, ca să vă dau un răspuns: Sigur veți aduna 100 de nume și vă garantez că în spatele lor sunt altă sută. Personal, am creat grupul ,, Inspirație pentru școală,, cu aproape doi ani în urmă și acolo postez din ce ce fac alții la clasă și din ce fac eu, idei, informații din sfera educației.
Un nume pe care vi-l dau e Claudia Badiu de la Cluj care are siteul http://www.pictezstele.ro pe care a postat ce a creat, a folosit la clasă. O descoperi pe Claudia gingașă, cu drag de copii și de școală, și profersionistă. Alt nume pe care vi-l dau e Eliza Biro care are campania ,, Oameni frumoși în educație.,,, ea însăși fiind un astfel de om. Alt nume e Corina Diana Teleaga, profesor învățământ primar, care are o sensibilitate aparte pentru educația emoțională, și pentru tehnologie, cunoscând greutățile școlii, putând să-ți răspundă la întrebări legate de legislație. Alt nume e Cornelia Melcu, consul ESERO, generoasă în a împărți ce știe și ce face la clasă sau ce a văzut în lume. Claudia Chiru e o forță și trebuie să-i recunoaștem meritul de a fi făcut învățare vizibilă printre oameni la noi. Și de calitate, nu doar așa, niște filmări că a avut inspecție. Alexandra Fejer are un blog Love4teaching unde a scris din activitățile de la clasă, interdisciplinare, minunate, inspiraționale. Alt nume e Mirela Barcan, pe care am descoperit-o de vreo jumătate de an, cu lecții care produc și învățare, și bucurie. Mai are și un afterschool, care poate fi model altora. Pot să mai adaug că la Aspire for Teachers am fost până acum două promoții de absolveți. În septembrie va mai fi una. Fiecare profesor de acolo reprezintă o poveste de devotament și este o inspirație și o bucurie să-l cunoști. Mai am, nu știu dacă mai vreți să citiți.
Azi m-am gândit că am cunoscut mulți profesor de la primar foarte buni, care fac învățare vizibilă, conformă cu timpul în care trăim. Mai puțini de la gimnaziu și de la liceu. Poate că reușim să ne cunoaștem, și prin intermediul dvs. Vă doresc să ajungeți cât mai repede la cei 100. Și rămân la părerea mea: Mai sunt cel puțin 100 ascunși, cunoscuți doar ăn comunități mici.
Și eu cred că sunt alte sute de profesori valoroși, ale căror povești merită să fie cunoscute. Mai exact, ÎMI DORESC să existe asemenea oameni. Mulțumesc pentru mesajul dvs. atât de generos. Unele nume îmi erau familiare, altele nu. Am să vin și eu în grupul dvs. 🙂
Am decis să vorbesc tot despre un profesor de română, care m-a făcut să visez cu ochii deschiși, să înțeleg că vorba e mult mai mult decât credem, m-a făcut să cred în forța vindecătoare a cuvintelor, în puterea lor de convingere, în forța de a uni oamenii într-un singur ideal. Era așa de tânără cu ochii mari și blânzi, cu vocea caldă și domoală…. Păstrează ceva toate de atunci când eu eram doar eleva ei… un suflet cald, un OM. Este doamna mea de română, acum colega mea, Daniela Gâtlan!
Mulțumesc frumos!
Mulțumesc. Dacă doriți să scrieți mai multe, aștept detaliile suplimentare aici, accesândsecțiunea CONTACT a site-ului sau la adresa revnic_ioana@yahoo.com.
Ioana dragă,
încep astfel epistola mea către tine din nevoia de a parcurge mai repede podul dintre noi. Și de a-ți ajunge la timpul potrivit pentru a-ți spune că tu ești unul din cei mai dedicați oameni ce-i cunosc. Ceva mă face să cred că și meseria de dascăl ți-o faci cu aceeași dăruire – tocmai mi-am amintit o fotografie cu un castel de nisip, un copil și ochii tăi râzând aidoma celui de băiețel.
Uite, mai e cineva ca tine, îl am în lista prietenilor. E blând, atent, o enciclopedie ambulantă, scrie niște recenzii grozave, iar când e în preajma elevilor îi intuiesc aceeași sclipire ca a ta în ochi. Îți las un articol despre el, ce zici, semănați? 🙂
http://www.proiectulmerito.ro/doru-castaian/
Mulțam pentru epistolă, Mihaela!
Am citit articolul despre Doru Căstăian, mulțumesc. Cred că au mai fost articole despre el prin presă. Și un reportaj pe Digi. Nu știu cât/ dacă semănăm, dar știu că mi-ar plăcea să îl cunosc.
Ioana, foarte frumos ai scris despre meseria ta, pentru ca se poate considera astfel, desi, personal, cred ca este o vocatie, inainte de orice. Si pentru ca ne indemni, chiar si pe noi cititorii tai, sa pomenim de oameni din domeniul invatamantului ce nu trebuie uitati, pentru ca nu mai sunt, dar care ne-au marcat viata la timpul cuvenit, am sa povestesc si eu, candva amintiri espre oameni exceptionali.
Mulțumesc, Luminița, abia aștept poveștile tale!