Astăzi vă voi surprinde, poate, pentru că motivele care susțin recunoștința mea față de un profesor sunt nu din categoria „mi-a plăcut”, cum suntem obișnuiți, ci din categoria „profesorii aceștia au folosit puterea negativului, ca să mă ajute să devin mai bună în ce fac”.

 

E ușor să păstrezi amintiri frumoase legate de profesori care au fost îngăduitori și ți-au dat note mari; e mai greu să vezi și să recunoști cât de mult bine ți-au făcut profesorii exigenți sau care nu au ezitat să-ți spună lucruri pe care nu voiai să le auzi (și cu atât mai puțin să le audă și alții).

 

Eu am început liceul cu o notă de 4 (patru) la chimie. Și mă tem că, după ea, a mai venit una 😀. Chimia cu care venisem din gimnaziu era un soi de strecurătoare cu găuri foaaaarte mari; atât de mari, încât, din tot ce ne oferea profesoara noastră, cu entuziasmul proaspătului absolvent de facultate, nu reținea mai nimic.

 

Bineînțeles că mintea mea a început să creeze „filme de groază” în care eram deja corigentă și repetentă, cu tot alaiul de frici, anxietate, deprimare pe care îl alimentăm când creăm astfel de „filme”. Acum, privind în urmă prin tot ce am acumulat între timp în legătură cu procesele de învățare, aș spune că șocul acela inițial m-a ajutat să înțeleg foarte repede ce aveam de făcut, ce nu mai mergea așa cum mersese în gimnaziu și care era treaba mea ca elevă de liceu. Iar acea înțelegere a deschis drum pentru toate creșterile ulterioare.

 

„Cea mai rapidă cale ca să ajuți pe cineva să crească e să folosești adecvat puterea negativului”. Recunoștință sinceră, doamnă profesoară Arnăutu, pentru toate creșterile pe care le-au deschis acele note și pentru tot ce am primit de la dumneavoastră după aceea!

 

Prin anul al treilea, cred, începusem să joc un rol de „Gică contra” 🙃 atunci când profesorii ne cereau una sau alta. Nu mai știu ce ne-a cerut doamna profesoară Dobrescu în acea zi, însă îmi amintesc ce am spus eu: „E greu”, cunoscutul clișeu al elevului care fie a încorporat ceea ce psihologii numesc „neputință învățată”, fie nu are chef să facă atunci ce i se cere, fie vrea să fie pe placul colegilor care nu au chef să facă. Răspunsul doamnei profesoare a atins „butoane” foarte profunde din mine de vreme ce mi-a revenit, iar și iar, toată viața în memorie: „Ție orice ți se pare greu”.

 

Cineva care știe pedagogie doar la nivelul clișeelor facile ar spune că a fost o greșeală pedagogică; imaginați-vă ce scandal ar fi acum dacă un copil ar merge acasă și le-ar povesti asta unor părinți care au ceva cunoștințe prin presă: toată lumea ar vorbi despre descurajare a elevului, umilire etc. – extrem de gravă, mai ales că venea din partea profesorului care ne învăța… pedagogie!!!

Însă „Cea mai rapidă cale ca să ajuți pe cineva să crească e să folosești adecvat puterea negativului”.

 

Dacă am simțit vreodată neîncredere în mine și frici generate de neputința învățată – și am simțit de multe ori, ca toți copiii crescuți cu „ei, da, crezi că poți tu face aia”, „nu ești în stare să faci nimic bine” etc. -, acel „Ție orice ți se pare greu” a funcționat ca antidot, un fel de semnal de alarmă care mă atenționa că lucrurile sunt mai puțin… imposibile (știu, nu are grade de comparație ), mai puțin grele decât păreau la prima vedere.

 

Foarte mulți oameni au spus, de-a lungul timpului, că aș fi curajoasă, iar curajul acela a venit în mare măsură din „Ție orice ți se pare greu” și m-a făcut să merg înainte chiar dacă mi se părea foarte greu și îmi era foarte frică de consecințe: că nu voi reuși, că vor râde unii de mine, că mă vor vorbi unii de rău etc. etc.

 

Recunoștință sinceră, doamnă profesoară Dobrescu, pentru acel „semnal de alarmă” și pentru multele decizii foarte bune pe care le-am luat în viață pornind de la el!

 

„Cea mai rapidă cale ca să ajuți pe cineva să crească e să folosești adecvat puterea negativului”. O spune, în temeiul celor mai recente cercetări științifice, un psiholog cu reputație mondială, ajutat de un scriitor de best-seller-uri, care știe să se documenteze foarte serios înainte de a scrie. (NB. Profesoarele despre care vorbesc au predat la Liceul Pedagogic din Râmnicu Vâlcea, iar perioada în care am fost eu elevă acolo a fost demuuuuult tare, când liceul pedagogic însemna cinci ani de studiu fooooarte serios: 1972-1977.)

Elisabeta Stănciulescu

82/#100denume
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

 

 

Elisabeta Stănciulescu a creat un program de dezvoltare integrată unic în România, prin metodă și beneficii. Programul valorifică experiența sa de sociolog, de profesor universitar, de coach, consilier și cercetător, fiind gândit astfel, încât să răspundă nevoilor umane profunde și prioritare în România. 

Mai multe detalii se găsesc pe site-ul www.elisabetastanciulescu.ro. 

 

592