Avva Zosima citea printre lacrimi scrisoarea pe care tocmai o găsise lângă trupul mort al pustnicei:

„Îngroapă în acest loc, părinte Zossima, trupul smeritei Maria! Și roagă-te lui Dumnezeu mereu pentru mine, care m-am săvârșit în luna aprilie, chiar după Împărtășirea cu Sfintele Taine!”

„Odihnește, Doamne, sufletul roabei tale, Maria…” a rostit bătrânul în gând. Abia în acel moment a realizat că, până atunci, nu știuse cum o cheamă. I-a mulțumit lui Dumnezeu că îi dezvăluise numele ei și că îl adusese din nou până la ea, chiar în inima pustiului. Și-a amintit apoi cum o întâlnise prima oară. Totul se întâmplase cu un an în urmă.

Umbla dincolo de Iordan, rugându-se. Așa făceau toți monahii de la mănăstirea la care se retrăsese el. În prima săptămână din Postul Mare, plecau în pustiu și rămâneau acolo, până aproape de Înviere. În preajma praznicului, se întorceau în obște, ca să facă Paștile împreună.

Zosima sihăstrea în acele locuri, se ruga și, deodată, i s-a părut că vede pe cineva. „Nu are cum să fie cineva pe-aici!” și-a zis el. „Nici pe frații mei de la mănăstire nu i-am întâlnit, de când am plecat… O fi, oare, o arătare diavolească?”

În cele din urmă și-a dat seama că „arătarea” era chiar un om. Atâta doar că acesta fugea de el, până ce Zosima i-a strigat să se oprească…

 

̵ Avva Zosima, iartă-mă, dar nu mă pot arăta așa în fața ta!… i-a răspuns atunci un glas de femeie. Aruncă-mi, te rog, rasa ta, ca să-mi acopăr trupul și să vin la tine, ca să primesc binecuvântările tale! 

Când s-a auzit strigat pe nume, călugărul s-a înfricoșat. Dar a făcut ce i s-a spus. Necunoscuta a luat haina, s-a îmbrăcat, după care a înaintat spre el:

 ̵ Ce-ai avut în minte, părinte Zosima, de ai vrut să mă vezi pe mine, o păcătoasă? l-a întrebat ea. Ce crezi că poți să înveți de la mine? Binecuvântează, părinte! l-a rugat străina.

Dar monahul aștepta ca ea să îl binecuvânteze, dându-și seama că ducea o viață sfântă și că dobândise deja  multe daruri dumnezeiești…

Au stat mult de vorbă atunci. Și așa el a aflat că aceasta se născuse în Egipt, iar de la 12 ani plecase de lângă părinți în Alexandria. Acolo, până la 29 de ani, a făcut multe păcate trupești. Într-o zi, s-a alăturat unui grup de oameni cu care a mers la Ierusalim, la biserica unde era Sfânta Cruce a Mântuitorului. Când a vrut să intre, o forță nevăzută a oprit-o. Tânăra și-a dat seama că tocmai păcatele sale o țin departe de Cruce. Neștiind ce altceva să facă, s-a rugat la icoana Maicii Domnului și abia după aceea a reușit să intre în biserică și să se închine Crucii.

 

S-a întors la icoana Fecioarei Maria, i-a mulțumit și i-a cerut îndrumare, pentru a-și schimba viața. În clipa aceea, un glas a îndemnat-o să meargă în pustiul de lângă Iordan. Ea a ascultat, a plecat și a trăit 47 de ani departe de lume. A cerut iertare pentru păcate, s-a luptat cu gândurile și cu pornirile pătimașe, s-a rugat, s-a apropiat din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Iar Dumnezeu a rânduit ca Zosima să o găsească, să o spovedească și să o împărtășească.

Și iată că tot Zosima urma să o îngroape.

Dar cum să facă asta, căci nu avea nicio unealtă la îndemână?… Îndată ce și-a pus întrebarea, a văzut un lemn mic. A încercat să sape cu el, dar nu a reușit, căci lemnul era foarte uscat. „Ce să fac? Oare cum să îndeplinesc rugămintea femeii?” se frământa bătrânul Zosima. Exact în clipa aceea a văzut un leu care se apropia.

Nu-și dădea seama de unde apăruse. Maria îi spusese că pe-acolo nu trăia niciun animal. La început, s-a înspăimântat, dar a constatat că leul era blând ca un miel, mai ales că s-a așezat lângă trupul sfintei și a început să îi lingă tălpile. După aceea, a venit înspre avva, ca și cum ar fi vrut să îl salute.

Când a fost sigur că nu îl paște niciun pericol, călugărul a zis: „Leule, eu nu am puterea să fac groapa, nici sapă nu am și nici nu pot să mă întorc atâta drum, după unelte. Sapă tu, cu ghearele tale, groapa cuvioasei…”

Animalul l-a ascultat.

Cu leul alături, Zosima a îngropat-o pe sfântă. Apoi fiara a dispărut în adâncul pustiei; iar el s-a întors la mănăstire, unde a trăit până la sfârșitul zilelor sale.

În biserici, Sfânta Maria Egipteanca e pictată alături de Sfântul Cuvios Zosima, care vine la ea cu Sfânta Împărtășanie. Aproape scheletică, are pielea arsă de soare și părul alb, lung până la gât. E îmbrăcată cu haina pe care i-o dăduse duhovnicul. E o întruchipare a pocăinței și a luptelor interioare inimaginabile, pe care le-a dus aproape cinci decenii. Înfățișarea ei spiritualizată e însuflețită de prezența harului și de credința în Dumnezeu. El a lucrat în viața Sfintei Maria Egipteanca, ajutând-o să se schimbe radical. El i-a întărit tenacitatea cu care a mers pe drumul acestei întoarceri. În istoria omenirii, viața Sfintei Maria Egipteanca e o dovadă a conlucrării omului cu Dumnezeu.

Pentru mine, imaginea întâlnirii cu starețul Zosima e și o reprezentare a conlucrării între oameni.

Sfânta Maria Egipteanca și Sfântul Cuvios Zosima stau față în față. Întind mâinile unul către altul. Fiecare îi încredințează celuilalt ceea ce are mai de preț: duhovnicul – Sfintele Taine; Sfânta Maria Egipteanca – însăși viața sa, pe care i-o povestește ca și cum s-ar fi aflat în fața lui Dumnezeu, nu în fața unui om. În clipa în care preotul primește acest dar, preia și alte responsabilități care au legătură cu dăruitoarea. Pe una dintre ele o împlinește, când o înmormântează. Pe cealaltă, când le vorbește altora despre viața sfintei. Primii care aud istorisirea sunt călugării de la mănăstire. Ei o spun mai departe. În secolul al VII-lea, Sfântul Sofronie al Ierusalimului o scrie și, astfel, traversează veacurile, până la noi.

Sfânta Maria Egipteanca a trăit între anii 344 și 442. E pomenită în a cincea duminică din Post, dar și în 1 aprilie. Povestea sa dă speranță tuturor celor care s-au îndepărtat de Dumnezeu, dar care vor să Îl regăsească.

🌿

Despre sfârșitul Sfintei Maria Egipteanca, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (care a sihăstrit și el la Iordan) a scris o foarte frumoasă poezie:

În vremea nopții lângă apă,

În lunca Sfântului Iordan

Așteaptă căutând în zare

Un pustnic Calamonitean.

Ce ai, bătrânule Părinte,

De ești așa nerăbdător

Și tot privești în «ceea parte»

Cu ochiul tău iscoditor?

Ai pus vreo undiță în apă

Și n-o găsești la locul ei

Sau la loc mai bun de pescuire

De ceea parte poate vrei?

Dar asta nu se face noaptea,

S-o faci mai bine de cu zi

Și-i lucru de mirare, Avvo,

Că-ți vine dor a pescui!

Așa s-ar fi mirat oricine

Văzându-l pe bătrân șezând

La miezul nopții lângă apă

(Pescar pe el l-ar fi crezând).

Dar după cum se vede treaba

Nu-i este lui de pescuit

De sta așa în nemișcare,

Rugându-se necontenit.

Privind mai bine, vom cunoaște

Că este «Pustnicul Zosima»,

El poarta mantie în spate.

La piept: Epitrahil și schima.

Un vas bisericesc în mână

El ține prea cuviincios,

Având dumnezeiescul Sânge

Cu Sfântul Trup al lui Hristos.

În vremea asta el așteaptă

Din ceea parte de Iordan,

Să vie spre împărtășire

«Sihastra de neam Egiptean».

Un an de zile se-mplinise

De când s-a înțeles cu ea

S-aducă «Sfintele» Bătrânul

Și-acuma ea întârzia!

În mintea lui i se strecoară

O bănuială cu fior:

«Dar poate nu mai sunt eu vrednic

Să văd acum acel odor.

Și dacă vine ce voi face?

De luntre nu m-am îngrijit»!

Acestea cugetând Bătrânul

Un plâns amar l-a năpădit.

Dar numai iată că zărește

Pe Sfânta pustnică venind.

Deasupra apei (ca pe gheață)

Mirat o vede el pășind.

Pe trupul ei pârlit de soare

Și ca o scândură uscat

Ea poartă doar o zdreanță veche

Pe care Pustnicul i-a dat.

În ziua când era să moară

Atuncea s-a împărtășit

Și pentru asta pe Zosima

Mai înainte l-a vestit.

Căci vrând să moară neștiută,

I-a zis să vie la un an

S-o afle ca mai înainte

De ceea parte de Iordan.

Cu multa nerăbdare Avva

În anul următor venind

Aflat-a trupul Cuvioasei

De un an de zile adormit.

Iar în nisip era scrisoare

Cu ziua săvârșirii ei:

Că-i este numele «Maria»

S-o-ngroape după obicei.

Cântându-i cele cuvenite

Ședea Bătrânul cugetând,

Că nu avea nici o unealtă

Să-i facă groapă în pământ!

Dar, O! Minune prea slăvită!

Venind un leu înfricoșat,

Cu ghearele scobind îndată,

Mormântul Sfintei a săpat!

Apoi plecându-se cucernic

În pace el s-a depărtat.

Iar pustnicul cu multe lacrimi

Cinstitul trup a îngropat!

 

✍ Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet (SOPS), pentru #ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica

🎨 Icoană de Elena Murariu

59