Azi ar fi fost ziua tatălui meu. Dacă nu ar fi plecat din lumea asta în 2017, ar fi împlinit 72 de ani.

Mai mult ca sigur că, în weekend, aș fi mers acasă, de la București. De la Cluj, ar fi venit fratele meu, împreună cu soția lui, Anastasia. Ca de obicei, mama mea ar fi făcut tot felul de mâncăruri.

Aș fi ajutat-o cât de cât și m-aș fi enervat în fiecare secundă: pe mami – că stă mai mult în bucătărie, decât cu mine; pe tatăl meu – că ar fi vorbit, la nesfârșit, la telefon, în loc să mă bage în seamă.

Adevărul e că, multă vreme, nu m-am înțeles prea bine cu tatăl meu. Mereu mi s-a părut că, pentru el, sunt mai importanți ceilalți, decât propria familie. În plus, mai mult decât toți oamenii de pe acest pământ, conta să își facă bine și corect meseria de contabil, meserie pe care am urât-o, pentru că îl acapara total.

Abia după ce a murit, mi-am dat seama că făceam și continui să fac EXACT ce îi reproșam lui.

Cel mai mult îi imputam că are planuri lipsite de realism. De exemplu, voia să facă, în livada noastră de la Jibou, o fântână. „Inutilă inițiativă” – gândeam eu – „făcută numai și numai pentru a-și provoca bucurii de moment!” „Ce câștigi dacă faci o fântână?” îl întrebam, cu ani în urmă. „La ce-ți folosește, când ai, bine mersi, apă de la robinet?”

El nici nu-mi dădea atenție, nici la gândul lui nu renunța.

De când am început proiectul Spune-mi o poveste pentru suflet, am auzit, de multe ori, aceleași întrebări: „Ce câștigi din asta?”, „La ce-ți folosește?”

De tot atâtea ori am știut că a spune povești copiilor, a face concursuri pentru ei, a scrie o carte pentru copii, a aduna – în vremurile astea, bani pentru cartea mea, pentru proiectul meu seamănă cu gândul tatălui meu de a face, în livada de acasă, o fântână. 

Ioana REVNIC