„Când sunt slab, atunci sunt tare”… cuvintele Sf. Ap. Pavel l-au calauzit in viata pe Parintele Dometie Manolache (1924-1975)
Părintele Dometie a fost un monah adevărat, un adânc trăitor al experiențelor duhovnicești excepționale. Dar, spre deosebire de alți călugări, aceasta nu l-a împiedicat să se alipească o viață întreagă de mireni, adică de oamenii cei mai simpli și mai nevoiași, pentru că le-a înțeles suferințele, greutățile și necesitățile. Și tot ce a făcut Parintele în timpul veții a fost din iubire.
Părintele Dometie s-a făcut monah nu numai ca să se mântuiască pe sine, ci și ca să-i ajute, pe cât poate, pe toți frații săi. El a arătat astfel faptul că monahismul nu este izolare egoistă și „mântuire de sine”, ci izbăvire de ispitele lumii și dedicare semenilor.
Iubirea, smerenia si dragostea fata de aproapele au facut ca Parintele Dometie să fie înzestrat cu mari daruri duhovncești. Toată viața și toate faptele sale au fost dăruite aproapelui, oamenii urmându-l pe calea către Hristos. După adormirea sa întru Domnul, oamenii din Munții Apuseni l-au numit „apostolul moților”.
Copilăria și studiile
S-a născut la 13 octombrie 1924 în comuna Bălăneşti, județul Buzău și a fost borezat Stelian. A fost al patrulea copil dintre cei doisprezece, câți au avut părinții lui. Aceștia i-au învățat de mici dragostea de Dumnezeu și de aproapele, cultivându-le simțul răspunderii și al muncii cinstite. Toată familia părintelui Dometie era aplecată spre viața duhovnicească.
Stelian a fost atras de mic de școală și de Biserică. A urmat Seminarul Teologic de la Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945, ca șef de promoție. În același an s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, pe care a absolvit-o în anul 1949, fiind licențiat în Teologie.
Slujitorul lui Hristos
În 6 iulie 1949, intră în obștea monahală de la Mănăstirea Prislop.
În același an, în ziua de 14 septembrie, de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, părintele Arsenie Boca l-a călugărit pe părintele Stelian Manolache care a devenit astfel ieromonahul Dometie.
În anul 1950, a fost numit stareț al Mănăstirii Prislop, în urma arestării părintelui Arsenie Boca..
În 15 august 1952, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Dometie este anunțat de un credincios că, după Sfânta Liturghie, Securitatea dorește să îl aresteze. Începe slujba mai devreme, apoi fuge în pădure înainte ca organele Securității să își dea seama. Este urmărit cu câini special dresați și reușesc să îl ajungă din urmă. Se ascunde după un fag bătrân și se roagă lui Dumnezeu să nu fie descoperit. Prin harul lui Dumnezeu, părintele scapă și apoi ia legătura cu ucenicele care voiau să devină monahii.
Acestora le spune că dorește să meargă la Mănăstirea Ciolanu de lângă Buzău. Dacă voiesc să învețe ce înseamnă viețuirea monahală, le sfătuiește să îl urmeze pentru a se închinovia la mănăstirile Rătești și Barbu, urmând ca după câțiva ani de ucenicie să se întoarcă împreună în Ardeal pentru a întemeia o mănăstire.
Salvatorul Mănăstirii Râmeț
În 1 martie 1959 părintele Dometie este numit preot duhovnic la Mănăstirea Râmeț și la parohia Râmeț-Sat. Când a ajuns la aceasta mănăstire, locul era deosebit de aspru, chiliile fiind puține, iar clădirile părăginite. Cele mai mari greutăți le-a avut însă în privința aprovizionării cu alimente și cu medicamente. Dar după niciun an de zile mănăstirea a fost desființată, ajungând cabană turistică și bufet. Multe dintre maici au lucrat în Cooperativa Record, din Aiud, unde țeseau covoare. Atât maicile, cât și părintele au stat în lume, continuându-și nevoințele monahale, până în anul 1969, când toți au putut să se întoarcă în obștea lor dragă.
Duhovnic al mănăstirii şi paroh, Parintele Dometie lujea în cinci lăcaşuri: Parohia Râmeț-sat, filia Valea Uzii, Pleașa, Valea Uzii și Olteni. Erau biserici de munte, neîncălzite, risipite pe o suprafață de 40 de kilometri. A înzestrat toate aceste biserici cu icoane, cu cărți, le-a zugrăvit, le-a acoperit, adunându-i pe credincioși pentru a participa activ la viața liturgică. Părintele Dometie a reorganizat Mănăstirea Râmeț. A ridicat din temelie două case bisericești, ateliere supraetajate pentru secția de covoare, o trapeză cu bucătărie, un arhondaric cu șapte camere, a introdus lumina electrică și apa potabilă în încăperile mănăstirii. În anul 1969 a înființat, alături de sora sa, monahia Eudoxia Manolache, muzeul mănăstirii și a construit din temelie, lângă mănăstire, o școală pentru copiii satului Râmeț, toate acestea în paralel cu intensificarea misiunii pastorale în satele și cătunele din jurul mănăstirii.
A plecat la Domnul în 6 iulie 1975, într-o zi de duminică, dupa un efort fizic deosebit făcut pentru a ajuta oamenii în urma unor inundații cumplite. Pe drum, în timp ce le povățuia pe maici, s-a așezat să se odihnească și a adormit întru Domnul.
Slujitorul tuturor
Părintele Dometie a fost un om al rugăciunii și un gospodar desăvârșit. Oriunde s-a aflat, a desfășurat o intensă activitate duhovnicească și administrativă, dar lucrând intens și la catehizarea credincioșilor.
La puțină vreme după ce a ajuns la Râmeț, a devenit un duhovnic iubit de credincioși, căutat de multă lume pentru jertfelnicia și pentru dragostea sa. Ca duhovnic era îngăduitor cu oamenii și foarte aspru cu sine însuși. La hramuri și la marile sărbători, spovedea zi și noapte. Își oferea chilia pelerinilor, iar el dormea foarte puțin, așezat pe un scaun, uneori în pod sau în clopotniță, îngrijindu-se ca toți credincioșii să fie bine adăpostiți.
Indiferent de distanță, părintele mergea acolo unde era chemat. Nu conta faptul că nopți întregi nu se odihnea, nu conta nici oboseala drumului. Mergea să îi mângâie pe oameni, le sfințea casele, oficia Taina Sfântului Maslu pentru cei bolnavi, spovedea și împărtășea. Nu lăsa pe nimeni nealinat sau neajutat. Se făcea tuturor – toate.
A trăit într-o simplitate desăvârșită, într-o chilie sărăcăcioasă, pe care o împărțea cu încă doi monahi. Cel care ridicase o casă cu două etaje pentru maici nu a dorit să-și pregătească o cameră pentru sine. Mobilierul chiliei sale era compus din trei paturi de fier și trei dulapuri vechi, din scândură proastă, un spălător și un cuier.
Nu punea preț pe bunurile lumești. Dădea tot ce avea, iar lucrul acesta îl făcea din iubire față de oameni. Nu suporta să vadă pe cineva lipsit și neajutorat, prefera să rămână desculț, fără cămașă ori palton – uneori, chiar iarnă fiind.
Se mulțumea cu gândul că nimeni din cei care au alergat la dânsul nu a ieșit neajutat sau nemângâiat în suferință.
Apostolul moților
Chipul părintelui Dometie este astăzi în casa multor moți așezat în rând cu icoanele, pe peretele de la răsărit.
Mulți dintre creștini aleargă la mormântul părintelui Dometie la vreme de încercare, de boală și de supărări, se roagă, se închină și-i sărută sfânta cruce.
Mormântul părintelui a devenit astfel un loc de pelerinaj. Aici primesc tămăduire, mângâiere și ajutor creștinii care vin cu credință să îl cinstească pe cel supranumit de evlavia populară „apostolul moților”: părintele Dometie Manolache de la Râmeț.
Prezentare de Olimpia NORSESOVICI,
realizată în cadrul proiectului pentru copii
„Învață-mă să-mi prețuiesc trecutul”,
Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”, București
Surse:
https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-dometie-manolache
126629.html
https://doxologia.ro/sfantul-cuvios-dometie-cel-milostiv-de-la-ramet
