În afară de faptul că erau născuţi într-un an, 1922, şi atunci când erau în viaţă, dar şi mai târziu, amintindu-mi de tata şi de Iuriy Kojevnicov, cercetătorul şi traducătorul în limba rusă al lui Eminescu, găseam între ei foarte multe puncte comune, asemănări izbitoare, care întotdeauna m-au făcut, şi mă fac până azi, să mă cutremur de mirificele „întâmplări”, cum ar fi spus Noica, ale Destinului. În aparenţă, ne-am putea întreba dacă e posibilă, în genere, vreo paralelă dintre un ţăran dintr-un sat din fundul Moldovei şi un intelectual de rasă născut la Moscova şi crescut într-un mediu select de scriitori ca Prişvin, Platonov ş.a. Ei bine, vreau să spun, că uneori apropierile dintre cei doi oameni, dragi mie, îmi par atât de puternice şi atât de fireşti încât memoria mea, în multe puncte, ajunge să-i identifice chiar. Ambii aveau un fel de a privi lucrurile în esenţa lor, grav, cu responsabilitate, dar, în acelaşi timp, c-un deosebit simţ al umorului. S-ar zice că ambii ştiau să ia distanţă faţă de lume, dar şi faţă de sine, travestind eterna dramă a realismului gândirii şi a înţelegerii („câtă înţelegere, atâta suferinţă”, spune Sfânta Scriptură) într-un gest superior ironic, în care zeflemeaua directă ori sarcasmul uşor aluziv îşi dau mâna cu reflecţia lucidă într-un amestec de nobleţe, demnitate şi înţelepciune. Ambii erau nişte aristocraţi ai spiritului, oameni de caracter, care cunoşteau rostul lucrurilor. Inteligenţa nativă şi un neclintit simţ etic îi făcea imuni faţă de orice joc al aparenţelor, ţinându-i departe de bâlciul unei lumi deformată de ideologia inumană a timpului, stăpânită de indiferenţă, rea-credinţă şi lipsă de Dumnezeu.

 

Iuriy Kojevnicov mi-a fost, la Institutul de literatură universală „A.M. Gorki” al Academiei de Ştiinţe din Moscova, conducătorul tezei de doctor în ştiinţe. De fapt, relaţiile noastre au depăşit de la bun început cadrul oficial, oarecum stânjenitor pentru un tânăr care abia începe cariera de cercetător, al conlucrării dintre un savant  bine cunoscut în lumea ştiinţifică, şi un doctorand. Serile de joi, când ne întâlneam la dumnealui acasă, erau pentru mine, dar, îndrăznesc să spun, pentru noi amândoi, nişte prilejuri de lungi discuţii pe cele mai diverse teme. Erau ca şi cum „forul public”, în care doi oameni îşi descarcă unul altuia, nestingherit, într-o atmosferă degajată, impresiile despre ultimele lecturi, gândurile despre cele mai recente întâmplări şi zvonuri politice, dar, mai ales, erau lungi povestiri de fapte, intrigi politice şi drame sociale din istoria tabuizată a Rusiei de după revoluţie, pe care dânsul le ştia „pe viu” din relatările cercului de prieteni ai tatălui său, scriitorul Alexei Kojevnicov, ori din trăirile personale ale unei vieţi cu multe întorsături imprevizibile şi interesante. În felul acesta, cred, „învăţăcelul” prindea şcoala unei gândiri largi, libere, fără complexe şi fără frică.

 

Abia după ce am revenit la Chişinău, în mediul unei ierarhii pseudoştiinţifice sclerozate, sufocându-mă zilnic într-un sistem de teroare ideologică, suspiciune şi indolenţă generală, mi-am dat seama de sărbătorile de libertate interioară şi emulaţie intelectuală trăite, la Moscova, în intimitatea acelor lungi discuţii de joi seara. Acolo am înţeles ce înseamnă cu adevărat un intelectual rus pur sânge, fără complexe de superioritate, cu un cod al libertăţii şi al onoarei adânc înşurubat în întreaga sa fiinţă de om deschis către tot ceea ce este valoare şi prestanţă morală. I-am spus odată că în viziunea mea se confundă cu un ofiţer al armatei ruse. „Al armatei ruse, i-am zis, nu sovietice”. A rămas flatat de această calificare. Ştia să aprecieze nuanţările şi mi-a mulţumit în maniera sa specifică, distant-ironică, dincolo de care se ghicea o profundă sensibilitate într-o confruntare continuă cu falsele patetisme. 

 

Fireşte, discuţiile noastre se învârteau mult în jurul literaturii române şi a literaturii „moldoveneşti”, văduvită pe atunci, într-un mod arbitrar, de atâţia scriitori. Considera că este inadmisibil această împărţire a patrimoniului nostru unic naţional. Îl aprecia înalt pe Caragiale, din care cita adesea cu plăcere replici celebre ale personajelor sale. Credea că Bacovia nu este apreciat pe măsura valorii sale reale şi se gândea la o transpunere integrală în limba rusă a operei sale. Îl diviniza pe Eminescu, din care a şi tradus imens. Prin Eminescu, de altfel, a şi ajuns să îndrăgească limba română, apoi literatura noastră, dragoste pe care şi-o manifesta prin lecturi statornice şi prin traduceri. A tradus din Stănescu, Sorescu, dar şi din Vieru, Damian ş.a.  Într-o discuţie iniţiată la începutul anilor ’60 a pledat printr-un amplu studiu în favoarea unei literaturi clasice unice. Altădată, mai încoace, când pe adresa Institutului de literatură universală a venit o scrisoare a oficialilor de partid de la Chişinău, în care aceştia îşi exprimau „nedumerirea” că Iuriy Kojevnicov nu face distincţia cuvenită dintre limba română şi limba moldovenească, distinsul savant le-a răspuns cu ironia sa specifică. I-a întrebat dacă dânşii dispun de vreo ediţie Eminescu tradusă în RSSM în „limba moldovenească”, o altă limbă decât cea în care el apare la editurile din România, şi dacă dispun, ca eminescolog, ar fi vrut s-o aibă şi dânsul, rugându-i respectuos să i-o trimită. I-a mai întrebat dacă scrierile de până la ’40 ale lui Bucov, Lupan, Istru au fost cumva „traduse” în ediţiile de mai încoace de la Chişinău ori dacă susnumiţii autori au renunţat la limba lor de altădată şi acum scriu în altă limbă. „Nedumeriţii”, se vede, au rămas dezarmaţi în faţa evidenţei, pentru că alte scrisori n-au mai urmat.  

Uneori, e drept foarte rar, citeam fiecare şi din poeziile proprii. Nu publica nici el, nici eu. Eram conştienţi că ceea ce scriem „nu merge”, nu poate fi acceptat. El scria despre un Iisus condamnat şi un Baraba absolvit de pedeapsă de mulţimea unanimă, eu imaginam un Don Quijote, „singurul exemplar din speţa ce mai speră” într-o atmosferă unde „cangrena se lăţeşte”. Abia după transparenţa lui Gorbaciov, ca o confirmare a spusei lui Bulgacov că „manuscrisele nu ard”, am putut să tipărim, eu, o carte, el, mai multe plachete de poezii. Atunci am descoperit în traducătorul remarcabil al lui Mihai Eminescu un poet de excepţie (de altfel, prea puţin valorificat şi la el acasă), un poet al combustiei existenţiale, un maximalist care nu se iluzionează şi nu iartă nimic, un observator sagace al naufragiului general, din străfundurile căruia, „mai încet, tot mai încet”, vorba lui Eminescu, străbat semnale disperate: „Salvaţi sufletele noastre!” M-am convins de impactul poeziei sale. În fiecare an, citindu-le studenţilor, la cursul meu „Structuri lirice ale secolului XX”, „Salvaţi sufletele noastre”, „Epoca”, „Natura umană parcă se schimbă?”, „Deşertăciunea deşertăciunilor ne dizolvă”, „Nu suntem hoţi – suntem oameni de onoare”, „Îmbrăcaţi în piatră”, „În faţa mea e-un teatru de umbre” şi alte piese lirice din Iuriy Kojevnicov, reacţia lor, spontană, este de fiecare dată aceeaşi, o mare surpriză şi, în final, aplauze.

Acum câțiva ani, într-o discuţie telefonică pe care am avut-o cu Nina Kojevnicova, soţia lui Iuriy Kojevnicov, distinsa doamnă m-a întrebat dacă aş accepta un cadou din partea dumneaei – biblioteca de cărţi româneşti a lui Iuriy Alexeevici. Recunosc,  am fost măgulit de propunere, dar m-am gândit că această bibliotecă trebuie să aibă o altă menire, să fie încă o punte, după atâtea altele, ridicate de Iuriy Kojevnicov, între cultura română şi cultura rusă. Poetul şi traducătorul îndrăgostit de Eminescu ar putea sta de vorbă cu noile generaţii de cititori şi în acest mod, prin cărţile pe care le-a citit şi asupra cărora a meditat el în lungile sale dialoguri cu literatura română. Mi-am împărtăşit gândurile cu alţi admiratori ai săi de la Chişinău. Am sensibilizat şi unii factori de decizie de la noi. Spre surprinderea mea, ideea unui fond de carte „Iuriy Kojevnicov” în cadrul Bibliotecii Naţionale a plăcut şi a prins viaţă. Azi biblioteca îndrumătorului meu, cu un exemplar rar din „Istoria literaturii române” de George Călinescu, e la Chișinău, ca un semn de revenire a distinsului savant în spațiul spiritual atât de drag inimii sale. 

Andrei ȚURCANU

9/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

 

Andrei Țurcanu (n. 1 septembrie 1948) este poet, critic literar, eseist. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, 1971. Doctorantura la Institutul de Literatură Universală „M.Gorki” al AȘ din Moscova. A fost deputat în primul parlament democratic al R. Moldova. Consilier prezidenţial. Cercetător ştiinţific principal, șef de sector la Institutul de Filologie al AŞM. Profesor la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”din Chişinău. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.

O primă variantă a textului acestuia a fost publicată în cotidianul Timpul, din Republica Moldova. 

Sursă foto – PIXABAY