Sună de ieșire. Profesoara de TIC își ia catalogul și dă să plece din clasă. În fața ușii, îi taie calea o fetiță, care o ia în brațe. Profesoara râde în hohote. Pornește spre cancelarie. „Ce mai faceți, doamna profesoară?” aude în spatele ei, pe hol, o voce de fetiță. „Vă invit la noi în clasă, la o felie de tort! E ziua mea.”, continuă eleva. Până să se întoarcă să vadă de la cine vine invitația, simte două mânuțe – pe umeri. Apoi pe neașteptate două brațe copilărești o cuprind.

*

– De unde vine moda asta, a îmbrățișatului copiilor de la școală? a chestionat-o mai demult cineva.

– Copiii au nevoie de îmbrățișări, a explicat profesoara de TIC. Și de multă, multă afecțiune!

– De ce să aibă, mă rog frumos? a insistat persoana curioasă. Sunt cumva orfani?!

*

Profesoara de TIC se numește Daciana Loi și lucrează la Liceul Teoretic „Octavian Goga” din Huedin, județul Cluj.

A intrat prima oară în această școală în 1996. Pe atunci, era inginer textilist, specialistă în filatură-țesătorie. Era angajată ca suplinitor necalificat. Preda chimie.

Din primele ore, s-a îndrăgostit de meseria de profesoară, mai exact – de munca alături de copii. Și a decis să facă tot ce-i stă în puteri, ca să rămână la catedră. Și-a dat seama că în acel liceu Tehnologia Informației și a Comunicațiilor (TIC) era singura disciplină pentru care ar fi fost nevoie de un cadru didactic calificat. Prin urmare, a făcut o a doua specializare și a obținut o a doua diplomă de licență. În informatică.

Cu fiica ei, Teodora

Amintindu-și de vremurile cu pricina, Daciana Loi povestește că ar fi învățat orice altceva, doar să rămână profesoară. Dacă SINGURUL post liber din liceu ar fi fost acela de profesoară de balet, ar fi învățat INCLUSIV balet, chiar de ea nu e talentată la sporturi.

*

Daciana Loi nu este o profesoară obișnuită. Pe lângă munca la catedră, conduce Asociația Umanitară Dreptul la Viață (www.dreptullaviata.ro) și ajută numeroși copii cu o situație materială precară. Câțiva dintre ei îi datorează faptul că au acum o casă. Că au căldură ori curent în locuințe. Că au ce mânca. Și, ce-i mai important, că nu abandonează școala, din cauza lipsurilor materiale.

Anul acesta, în luna ianuarie, Dacianei Loi i-a încolțit în minte visul de a realiza un centru de terapie pentru copiii cu nevoi speciale: Sindrom Down, tetrapareză spastică ș.a. Își dorea să găsească și să amenajeze un loc în care aceștia să beneficieze de kinetoterapie, art terapie, meloterapie, logopedie, ergoterapie și altele. Cu ce să înceapă? s-a întrebat ea. Întâi, a făcut un proiect pentru a obține un spațiu în fosta Policlinică din Huedin. L-a depus la primărie. A primit două încăperi în loc de una și, din iarnă până în primăvară, adunând bani din sponsorizări, a reușit să le amenajeze exact așa cum visa. Între timp, a încheiat contracte cu voluntari (psiholog, kinetoterapeut, logoped ș.a.) care vin să lucreze acolo de dragul copiilor. Și – cred eu – de dragul Dacianei Loi. În prezent, de serviciile centrului de terapie beneficiază 10 copii.

„Dacă ți s-a dat un vis, ți se vor da și șanse să îl împlinești ”, asta e credința mea, spune Daciana Loi cu vorbele Irinei Binder care a și sprijinit-o în acest proiect recent. Care a inspirat-o pe Daciana în susținerea cauzelor umanitare. Și care rămâne modelul ei.

Un alt vis al Dacianei Loi este să îi convingă pe cei 60 de copii de care are grijă (prin intermediul Asociației Dreptul la Viață) că Moș Crăciun există. În fiecare an, de Crăciun, aceștia îi scriu Moșului o scrisoare. Ea publică pe Facebook toate epistolele, iar ajutoarele Moșului (un grup de voluntari, Crăciunei și Crăciunițe) citesc și îndeplinesc dorințe.

Dar de trei ani și jumătate, profesoara de TIC se încăpățânează să fie – în fiecare lună! – Moș Crăciun, pentru familiile care au nevoie de sprijin. Împreună cu ceilalți doi colegi de la Dreptul la ViațăTimea Vincze și Lucian Török – merge la acestea cu alimente; identifică problemele pe care oamenii le au și, apoi, le rezolvă. Are grijă de sănătatea și de educația copiilor din familii, prioritatea Dacianei fiind ca toți! să meargă la școală. Mulți au absolvit bacalaureatul cu medii peste 9. Dintre ei – câțiva au devenit olimpici.

Cu Timea Vincze și Lucian Török

Daciana nu ratează nicio aniversare a copilașilor. Are mereu la ea un carnețel în care își notează datele lor de naștere. Iar de ziua lor le pregătește câte un tort și le îndeplinește câte o dorință. Copiii se bucură. Și de multe ori, îi spun că nu vor nimic de la ea. Dar o roagă să vină să-i vadă cât de des poate. Să stea de vorbă. Să o îmbrățișeze. Și să se joace.

În sfârșit, printre visurile Dacianei Loi este și acela ca toți copiii pe care îi sprijină să aibă un acoperiș deasupra capului și un cămin în care să crească în armonie și în înțelegere.

Anul trecut a construit, pornind de la o fundație de 4/4, o casă  pentru o mămică cu doi copii. Acum doi ani – dintr-o anexă a unei șuri cu pământ pe jos și găuri pe lângă ferestre, a făcut o casă cu două camere, cu baie și cu bucătărie. A predat-o mobilată și finisată mai ceva ca locuințele din Visuri la cheieAnul acesta reamenajează două case care au nevoie urgentă de reparații majore. Prima – făcută din chirpici, e a unei familii cu 7 copii. A doua este locuința unei mămici cu doi băieți. Unul abia venit pe lume (și pe care Daciana îl va boteza), altul – de 2 ani. Cei trei locuiesc într-o casă făcută din scânduri, prin al cărei acoperiș din crengi învelite cu nailon apa pătrunde, la fiecare ploaie.

*

Ce legătură au toate acestea cu meseria de profesoară de TIC? v-ați putea întreba.

De la școală a început totul – obișnuiește să povestească Daciana Loi. Era la școală când a citit într-un ziar povestea unui băiat din Cluj, fără părinți, care își creștea singur cei patru frați. A decis să organizeze o campanie la nivel de școală și, cu ajutorul copiilor, a strâns lucruri care abia au încăput în două dube. Asta se întâmpla acum 5-6 ani.

Elevii s-au implicat, apoi, în multe alte cauze pe care Daciana Loi le susține.

Azi, ei găsesc singuri – în comunitate – copii sau familii care au nevoie de ajutor. Se organizează în mod autonom și îi sprijină pe oameni. Apoi, vin să îi povestească Dacianei ce isprăvi au făcut. Profesoara de TIC îi ascultă, le zâmbește și îi îmbrățișează .

Într-un ocean de fapte bune, fiecare picătură contează – le spune ea. Iar dacă li s-a dat un vis, ORICE ALT VIS CU ROST, li se vor da și șanse să îl împlinească. Doar să creadă că se va întâmpla astfel. Și să acționeze în numele credinței lor.

Daciana Loi face aceste lucruri.

Și vede cum i se împlinește vis, după vis, după vis…

Ioana Revnic

8/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!