Spune-mi o poveste!

Ce-ai acolo? mă întreabă Găbiță, un copil de la Așezământul „Sfântul Ierarh Leontie”, din Rădăuți, arătând spre sacoșa de pânză în care înghesuisem, pe lângă o carte de povești, fotografii, niște lipiciuri, un colaj început la București, cu elevii mei dintr-a cincea. Ai o carte de povești? Hai, spune-mi o poveste…

*

Spune-mi o poveste! îi ziceam în fiecare zi tatălui meu când eram copil. Îi duceam cartea cu poveștile lui Creangă – roasă de citit și de atâta răsfoit. I-o puneam în mână. Și așteptam să îmi citească ceva.

*

Spune-mi o poveste! îi ziceam înainte de culcare și bunicului din partea mamei, când mai venea pe la noi. Și îi vâram mâna la subraț, crezând că acolo ascunde el poveștile.

*

Învățătorii trebuie să știe să povestească, ne-a zis într-o bună zi profesorul nostru de pedagogie, din liceu. Ne-a dat de învățat „Moș Ion Roată și Unirea” și, de 1 Decembrie, a făcut un concurs de povestitori la care am participat. 

*

Hai, zi-ne o poveste! m-a rugat într-o zi o fetiță de la școala la care lucrez de trei ani și ceva. Dacă tot te-ai făcut profesoară de povești…

*

Găbiță așteaptă să scot cartea din sacoșă.

Între timp, ceilalți 11 copii care stau în căsuța numărul 2 de la Așezământul „Sfântul Ierarh Leontie”, din Rădăuți s-au adunat în jurul meu.

Pe aceștia îi întâlnisem la sfârșitul lui octombrie, întâmplător, la Mănăstirea Putna.

Mă refugiasem acolo, ca să mă distanțez de responsabilitățile mele zilnice. Jubilam că nu întâlnisem, până atunci, niciun cunoscut. Uitasem de orice grijă. Stăteam la Liturghie ascunsă undeva, lângă ușa de la intrare în biserică.

Deodată, o mână mică m-a apucat de haină. M-am uitat lângă mine și nu m-am mai putut desprinde de niște ochi negri ațintiți asupra mea. A fost prima mea întâlnire cu Găbiță. Am văzut apoi câțiva copii de vârsta lui, îmbrăcați asemănător. Cum, necum, i-am dus până în fața altarului și am rămas cu ei, până la sfârșitul slujbei. A fost un moment în care i-am ridicat în brațe, pe rând, să sărute o icoană. Mi-am dorit încă de atunci să îi revăd. Dar nu-mi închipuiam că acest lucru are să se întâmple atât de curând.

Un început

Am sărbătorit 1 Decembrie la Așezământul de copii „Sfântul Ierarh Leontie”, din Rădăuți, construit la inițiativa Părintelui Arhimandrit Iustin Dragomir, starețul Mănăstirii Bogdana. Locuitorii lui au vârste cuprinse între 3 şi 24 de ani. Sunt peste 120 de copii. De ei se ocupă peste 60 de angajați, majoritatea laici. Le îngrijesc copiilor  și trupurile, și mințile, și sufletele. Printre aceștia se află și doi ucenici ai Părintelui Stareț: părintele Iustin Tănase (directorul executiv) și Maica Ecaterina Lichi, psihologul și SUFLETUL așezământului.

Ziua aceasta a fost, pentru mine un bun început pentru ceea ce sper (și mă rog) să devină unul dintre cele mai importante proiecte ale vieții mele: Spune-mi o poveste pentru suflet!

Am avut-o alături pe scriitoarea de literatură pentru copii Veronica Iani, colaboratoare a Centrului de consiliere „Sfânta Alexandra Împărăteasa”, asociație datorită căreia am pornit acest proiect.

Le-am povestit copiilor, pe înțelesul lor, Marea Unire pentru cei mici (carte apărută la Editura Vremea). Le-am arătat harta României Mari. Am rezolvat împreună un puzzle. Ca să-i am mereu cu mine, copiii s-au… desenat și s-au așezat în colajul început acasă, cu elevii mei dintr-a cincea.

Am râs mult – toți. Ne-am jucat. Și am fost, pur și simplu, FERICITĂ.

*

Nu pot trăi fără povești. Le spun, le ascult, se scriu. Le zic mai departe.

Povestesc, pentru ca să aduc oamenii laolaltă și să creez legături. Pentru ca și alții să(-și) spună povești(le).

Pentru ca poveștile care aduc oamenii împreună să nu dispară. 

Ioana Revnic

Aflați de AICI cum puteți sprijini Așezământul de copii „Sfântul Ierarh Leontie”, din Rădăuți

Citiți prima poveste scrisă pentru Spune-mi o poveste!

*

Fotografii de Veronica Iani