După ce intri pe aleea care duce la Mănăstirea Putna, ajungi la o poarta albă, ridicată de curând. În stânga acesteia – niște ziduri albe, în formă de L. În fața lor e o troiță albă. În dreapta porții e un alt zid. „Crescută” din zid, în afară – o cișmea. Dacă te apropii, poți citi dăltuite în piatră câteva nume. Sunt localități din Bucovina de Nord: satele românilor uciși în `41, la Fântâna Albă.
*
Fântâna Albă este un sat nord-bucovinean. În urmă cu 100 de ani, făcea parte din România Mare. Acum e o localitate din Ucraina. E la doi pași de graniță. În preajma acestei așezări, în 1 aprilie 1941 s-a petrecut un masacru căruia i-au căzut victime zeci sau sute de români. Numărul lor rămâne necunoscut. „Vina” celor uciși era aceea că doreau să treacă în România, sătui de samavolniciile sovieticilor ocupanți.
Sângerosul eveniment, întâmplările premergătoare lui și urmările acestuia sunt reconstituite în Fântâna Albă – Golgota neamului, volum coordonat de Alexandrina Cernov. Formator de opinie, critic și istoric literar, profesor universitar și membru de onoare al Academiei Române, Alexandrina Cernov apără de zeci de ani cauza românismului, la Cernăuți.
Autorii textelor antologate sunt jurnaliști bucovineni, publiciști, filologi, istorici, cercetători de acum și de odinioară. Primul, Ion Domite (1889-1948), a făcut o anchetă despre Fântâna Albă la un an după evenimentele din `41, de aceea mărturiile adunate de el sunt foarte valoroase, provenind de la martori direcți. Ceilalți – Vasile Ilinca (1924-2015, refugiat în România, în 1944), Nicolae Șapcă (n. 1968); Maria Toacă-Andrieș (n. 1955), Florica Nichita-Toma sau Petru Grior (n. 1949) – reiau după căderea URSS cercetările despre acest episod. Le publică în cărți, în ziare, în reviste, în studii sistematice. Tonul relatărilor e nuanțat – de la sobrietatea evocărilor lui Ion Domite și Vasile Ilica, la paginile poematice ale Mariei Toacă-Andrieș. Poveștile au câteva personaje – le las cititorilor răgazul să le descopere.
Dar cum s-au petrecut, de fapt, întâmplările pe care le au în vedere autorii?
În primăvara lui 1941, „un zvon străbate Bucovina”: toți cei care doresc să plece în România pot face acest lucru, pe baza unei simple cereri. Înainte, și nemții, și polonezii care locuiau în zonă fuseseră evacuați. Românii au – așadar – toate motivele să ia în serios această veste. Prin urmare, își manifestă deschis dorința de a-și părăsi locurile de baștină.
La sfârșitul lui martie, mulți vin într-un centru raional (la Storojineț) fie pentru a depune documentele amintite, fie pentru a cere socoteală pentru că nu sunt lăsați să plece. Dar doleanțele lor rămân nerezolvate.
Românii decid ca, în 1 aprilie, să se adune în satul Suceveni și să se îndrepte spre granița din sudul țării. Zis și făcut. Câteva mii de oameni iau cu ei un tricolor, trei cruci și un steag alb. Înainte, cer iar îngăduință autorităților, să treacă granița. „Da, oameni buni, ce? îi întreabă un ofițer din cea mai apropiată reședință raională (Hliboca), vă ține cineva cu forța ? Dacă doriți să plecați plecați, asta e treaba voastră!” Luând drept dezlegare aceste vorbe, românii pornesc spre Fântâna Albă. Pentru a ajunge acolo, străbat o pădure. Când ies în Poiana Camencei, sunt întâmpinați de grăniceri înarmați, trimiși de sovietici să îi oprească. Militarii deschid focul. Oameni pașnici sunt uciși, înainte de a-și da seama ce li se întâmplă. După primele momente de panică, unii fug. Alții – răniți – rămân în poiană și în pădure. Vor fi omorâți sau îngropați de vii, mai târziu.
Un supraviețuitor povestește cum a stat două zile și două nopți legat de vârful unui brad, ca să nu fie găsit. S-a ascuns apoi la o soră care locuia într-un sat din apropiere și, în cele din urmă, a trecut în România. Dar soția lui a fost condamnată la 20 de ani de lagăr în Siberia. Soarta acesteia au avut-o mulți alți români din nordul Bucovinei. Căci pe la mijlocul lui iunie 1941, au început deportările.
Câteva lucruri se deduc despre cei care au mărșăluit – demult – spre frontiera cu România. Aceștia au încercat, până în ultimul moment, să treacă granița în baza unui temei legal. De aici și repetatele apeluri către autorități. Apoi, oamenii erau încredințați că grănicerii nu vor trage (sau cel puțin nu vor trage fără avertisment), din moment ce românii aveau asupra lor însemne ale intențiilor pașnice (steagul alb, crucile). Încrederea în semeni, credința că vor fi apărați de Dumnezeu, dorul de România și de ceilalți români au fost, atunci, mai puternice decât orice frică.
Cui aparține responsabilitatea pentru actul de exterminare, de la Fântâna Albă? O idee reluată în carte este că acesta a fost rezultatul unor acțiuni de manipulare ale NKDV-ului, făcute cu scopul de a-i depista pe cei ce nu ar fi fost loiali noului regim. Autoritățile căutau dovezi scrise, care ar fi devenit temei legal pentru deportări. Așa au reușit să adune cam 2000 de documente. Zvoniștii au fost descoperiți, dar nu au fost pedepsiți niciodată. În schimb, românii responsabili de organizarea marșului spre Fântâna Albă au fost condamnați la moarte sau la ani de muncă silnică.
Pentru cei mai mulți dintre noi, ei și morții lor sunt simpli anonimi. Iar sacrificiul acestora nu înseamnă mare lucru.
*
De sacrificiul lor amintește troița din piatră albă, de la Putna. E așezată în fața porții, pentru că cei uciși în 1 aprilie 1941 au căzut în fața locului de trecere în România. Poarta e trecerea. Iar cișmeaua – se spune – un simbol al vieții care izvorăște din jertfa lor.
În Ucraina, locul masacrului a fost împădurit, pentru a se șterge orice urmă a celor întâmplate cândva. Despre acestea depun mărturie recentă portalul de la Putna și cartea despre care am scris. Fântâna Albă – Golgota neamului e un antidot împotriva uitării, a necunoașterii și a indiferenței.
Ioana REVNIC
variantă a unui text
publicat în „România literară” , nr. 44/ 2018
Fântâna Albă – Golgota neamului, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2018
