L-am întrebat cândva pe Eugen Simion – fost coleg de școală cu Nichita Stănescu – cum era acesta, în adolescență:
– Aţi fost coleg cu Nichita Stănescu la Liceul ,,Sfinţii Petru şi Pavel” (astăzi Colegiul ,,I. L. Caragiale”) din Ploieşti. Se spune că, încă de pe atunci, îşi dobândise statutul de ,,mică vedetă”. Ce făcea Nichita Stănescu în postura de ,,mică vedetă” – era un răzvrătit, un excentric, un egoist? Dezvăluiţi-ne, vă rog, câteva din amintirile dumneavoastră legate de adolescentul Nichita Stănescu…
– Nu, Stănescu Hristea Nichita nu era încă în oraşul nostru o vedetă. Era, doar, un copil blond şi corpolent, apoi un adolescent blond şi frumos ca un zeu nordic, cum am zis odată, apoi un tânăr tot frumos, blond şi fermecător, cu două însuşiri care ne complexau pe noi, ceilalţi: a) avea un succes formidabil în relaţia cu colegele noastre de la Liceul de Fete şi b) scria versuri băşcălioase, ingenioase (numite mai târziu “argotice”).
Mai târziu, când am văzut caietele sale de tinereţe, am constatat că, lângă poemele în tradiţia Topîrceanu, scria şi poeme serioase, argheziene şi barbiene. Cópii după tablourile maeştrilor. Îşi pregătea uneltele şi stilul.
Nu, Nichita Stănescu nu era un egoist, nu era nici un răzvrătit. Era doar un adolescent care-şi lua anumite libertăţi şi încerca, vorba lui Ion Barbu, custura limbajului său liric încă neformat…
Cuvântul “vedetă” nu i se potriveşte.
De altfel, în oraşul nostru nu este posibil să fii vedetă. Nu se primeşte, nu se acceptă.
Cine încearcă este numaidecât ucis de râsu-plânsul nostru, armă redutabilă care, de la Ion Luca Caragiale încoace, nu-i aşa, împiedică spiritul să se îngâmfeze prea tare.
Ioana REVNIC
Fragment din volumul Dresură de lei, Curtea Veche Publishing, 2011
