Am auzit de Narine Abgarian odată cu primul ei roman tradus în limba română și foarte bine primit de iubitorii de cărți și criticii literari- „Din cer au căzut trei mere”. Atât de bine, încât la scurt timp a fost invitată în România, într-un eveniment găzduit de Muzeul Țăranului Român, la care am participat și eu, cu mare curiozitate să cunosc omul care a ținut acel condei.
Între timp, i s-a tradus în limba română și romanul „Simon”, iar de curând editura Frontiera a publicat primul roman autobiografic al Narinei Abgarian, „Maniunea”.
Maniunea este prietena din copilărie a autoarei – Maria, alintată când Manea, când Manka sau Maniunea. Cele două fetițe se împrietenesc într-o zi, apoi viețile lor, făcute din zile și anotimpuri, se tot împletesc.
Întâmplările prin care trec împreună sunt pline de haz, căci cele două prietene sunt deosebit de creative când vine vorba de făcut pozne și de intrat în bucluc. Citești și râzi și nu poți să nu te întrebi de unde le vin asemenea idei. Însă vârsta copilăriei este magică și, pe cât de inocentă, pe atât de serioasă.
Alături de cele două prietene care sunt în centrul întâmplărilor, tabloul este conturat și puternic nuanțat de Ba, bunica Maniunei, alături de tatăl ei, Mișa și de toată familia Narinei – părinții și cele trei surori. Însă, alături de ei facem cunoștință cu o întreagă comunitate, cea a orașului armenesc Berd.
Se cade să vorbim aparte despre Ba. Bunica Roza este un personaj pe cât de haios, pe atât de real. Depinde de fiecare cititor dacă o va iubi sau o va urî pe cea care pare a trage toate firele acțiunii, dacă nu i le-ar smulge adesea din mâini nepoata ei și prietena acesteia. Ba este o forță căreia i se supun și de care se tem toți. Singurul care i se (mai) opune este fiul ei. În rest, toți se tem de gura și de mâna acestei femei tiranice, cu intenții pline de iubire față de cei pe care îi iubește și cărora le vrea binele exact așa cum îl vede ea. Personal, nu mi-a plăcut Ba. Oricât ar fi de pitoresc felul ei de a fi, părerea pe care o are despre Hristos și pe care autoarea nu se sfiește să o redea în carte, în vreo trei rânduri, mi-o face total antipatică. Mă întreb de ce autoarea nu a ales să scoată acele pasaje din roman, salvându-și personajul în fața creștinilor cărora tot ea le cere iertare… Acesta este minusul pe care îl găsesc acestui roman, de altfel delicios prin farmecul unic al copilăriei sovietice din anii ’80.
Veți afla, alături de Narine și Maniunea, cum se scapă de păduchi, cum poți să înfunzi toaleta cu un polonic, după ce ai turnat acolo aluatul prea „lungit”, cum să sari pe fereastră cu umbrela… închisă și să o strici și cum să te bucuri de vacanța la mare cu Ba; sau cât valora, pe atunci, o bomboană de ciocolată sau…o pălărie din magazin. Toată notele care țin de culoarea locală adaugă savoare paginilor și ne aduc aminte de realitatea comunistă, pe care și noi am trăit-o, în acei ani, dar și de specificul lumii armenești.
Romanul „Maniunea” este o evocare plină de afecțiune și umor a vremii celei mai fericite – copilăria, așa cum a fost în familia Narinei, cu patru fete și o prietenă de toată nădejdea. Cartea se adresează deopotrivă copiilor și adulților care își caută copilăria înnobilată de bucuria de a trăi fiecare clipă alături de familie și prieteni.
Narine Abgarian, „Maniunea”, trad. Anca Irina Ionescu, editura Frontiera, 2023, 432 pagini.
