Mă gândesc acum la Liviu și îmi vine în minte o poveste despre un bărbat care se plimba împreună cu Dumnezeu pe malul mării. Pășeau alături și omul se gândea că fiecare pas însemna o zi din viața lui.
A privit în urmă și a observat că aproape în fiecare moment al existenței sale pe nisip se vedeau urmele pașilor săi și urmele pașilor dumnezeiești. Însă din loc în loc – în zilele de deznădejde și de boală, de renunțare și de necredință – doar o pereche de pași rămăsese imprimată în nisip.
De aceea, l-a luat la rost pe Dumnezeu, întrebându-L de ce l-a părăsit, exact când avea cea mai mare nevoie de El.
– Atunci, dragul meu, te purtam în brațe, i-a răspuns Prea Bunul.
***
Liviu însă nu Îl va certa pe Dumnezeu acum, când Îl va întâlni.
El ȘTIA, din viața asta, de câte ori Dumnezeu l-a ținut în brațe.
***
De exemplu, când l-a salvat de la moarte.
Se credea sănătos tun și, într-o duminică, s-a trezit să meargă la treburile lui, dar din glezna piciorul stâng i-a țâșnit un șuvoi de sânge. Și pentru că hemoragia nu i se oprea, a chemat salvarea. A fost dus la trei spitale. De fiecare dată i s-a spus că are septicemie și că, pentru a rămâne în viață, va fi nevoie să i se amputeze piciorul. A acceptat cu greu asta, dar, până la urmă, a fost salvat.
Dumnezeu l-a dus de mână, apoi, când a reînvățat să trăiască fără un picior. Când s-a luptat cu spaima că nu se va mai descurca, că nu va mai avea din ce să trăiască. Dar Dumnezeu i-a trimis mulți oameni să îl însoțească zi de zi și să îl sprijine când era prea slab.
Anul trecut, a avut nevoie de o sumă mare de bani, pentru a-și cumpăra o proteză definitivă. Prietenii de la Biserica Sf. Dumitru Poștă (unde mergea și unde l-am cunoscut) și mulți dintre voi l-au ajutat, așa încât suma s-a strâns în mai puțin de o lună.
Joi, Dumnezeu l-a luat din nou în brațe și nu i-a mai dat drumul. A hotărât să nu îl mai lase cu noi, chiar dacă Liviu avea doar 53 de ani și lăsa în urmă – pe pământ – niște lucruri nerezolvate.
Mie, de pildă, mi-a promis că mă va dansa, când va merge singur din nou. Nu s-a ținut de cuvânt, motiv pentru care i-am reproșat neglijența asta inclusiv acum două săptămâni.
El a tăcut și mi-a întins o bomboană, ca să mă îndulcească.
Adevărul e că nu am fost niciodată supărată – cu adevărat – pe Liviu. M-am bucurat împreună cu el când am făcut voluntariat și am dus limonadă pe stradă; când mi-a spus povestea lui și m-a lăsat să o scriu; când ne revedeam și ne tachinam.
Datorită prieteniei cu Liviu, am înțeles mai bine ce înseamnă să te poarte Dumnezeu în brațe, iar pentru acest lucru sunt foarte recunoscătoare.
Odihnește-l, Doamne, pe prietenul meu Dan Liviu, ține-l aproape de Tine și dăruiește-i un colțișor de Rai!
Ioana Revnic
