Tocmai mă despărțisem de un foarte bun prieten, care îmi dăruise o pungă plină cu bomboane Bucuria alese pe sprânceană (erau fix cele care îmi plăceau mie cel mai mult!) și mă îndreptam dinspre Piața Romană spre Ateneu, unde aveam o altă întâlnire.

 

Nu mă interesa nimic în jur, atenția mea era acaparată întru totul de punga cu bomboane din care mâncam de parcă în secunda următoare mi-ar fi furat-o cineva.

 

Mâncam când am intrat în parcul din fața Ateneului, mâncam și când am ajuns la mijlocul aleii, mâncam și când am depășit un necunoscut care mi-a zis ceva.

 

Am molfăit un salut, în timp ce treceam pe lângă el, într-un galop mai mult bățos decât grațios. L-am privit cu coada ochiului: am văzut că șchiopăta și că era îmbrăcat într-un fel de costum. Cum m-am îndepărtat doi pași, cum a început să se tânguiască:

– Dați-mi un leu…
– N-am! i-am aruncat, peste umăr, deși aveam în portofel două bancnote de 50, dar niciun ban mărunt.
– Dați-mi ceva! nu s-a lăsat el. Mi-a ars casa…
Altul căruia i-a ars casa! am zis în gând, amintindu-mi de câte ori am auzit această replică la cerșetorii din București.

– Hristos a înviaaaat! a zis apoi cu tonul cu care se milogise să îi dau un leu sau altceva. Am ezitat să-i răspund că „Adevărat a înviat!”, voiam să scap de el, nu să ne împrietenim.
– Hristos a înviat, doamnă!!! a strigat iar după mine.

 

Asta mai lipsea! mi-am continuat monologul interior. Acum aduce vorba de Hristos, doar ca să mă simt eu vinovată!

Și numai de rușinea Celui pe care-l tot invoca m-am oprit, am făcut stânga-mprejur și am luat-o înspre el. Nu intenționam nici atunci să împărțim banii din portmoneu, dar între timp am realizat că aveam, totuși, ceva de dat: bomboanele Bucuria. Am ajuns în dreptul lui și i-am golit în palma întinsă cam un sfert din ce rămăsese în pungă.

Palma îi era plină de crăpături înnegrite, iar cu unghiile parcă tocmai scurmase pământul. A apucat bomboanele ca și cum s-ar fi temut că am să i le cer înapoi.

Tare fericită am fost că nu a mai vrut niciuna în plus! 

Am făcut stânga-mprejur, mulțumită că nu mai zice nimic. Și-atunci mi-am amintit că ar fi trebuit, totuși, să îi răspund la salutul pascal. 

„Adevărat a înviat!”, am zis, în timp ce mă întorceam înspre el.

Se îndepărtase de locul în care îl lăsasem. Era cu trei copii la fel de amărâți ca el și le dădea ceva. Am bănuit că le împărțea bomboanele pe care tocmai le primise de la mine.

Am grăbit pasul, ca nu cumva să mă ajungă din urmă și copiii lui…

Ioana REVNIC

 

 

Foto Priscilla Du Preez pe Unsplash