M-a crescut de la 2 la 6 ani, descoperind, atât cât îi stă în putință unui prichindel, viața într-un cartier mărginaș al Capitalei, Apărătorii Patriei, aproape de IMGB. O casă cu două camere și un hol unde era bucătărioara, având alături o anexă în care bunicii aveau din când în când chiriași. Acolo am început să citesc (ziarul Informația), sub ocrotirea bunicilor, în mirosul supelor și al mâncărurilor simple, alergând în colbul unui petic de pământ dintre casă și șosea, alături de alți copii sărmani și neîngrijiți.
În 1987, decesul bunicului, vânzarea casei și începutul școlii au însemnat mutarea alături de părinți, pe Giurgiului, unde stau și acum. Văduvă, mamaie (așa cum îi spuneam și eu și fratele meu!) a venit cu noi. Instalată în sufragerie, mamaie urmărea cu ochii vigilenți de fostă străjeriță toate mișcările din casă. Ea se uita după mine când parcurgeam cei 200 de metri până la școală. Ea mă aducea – cu privirea – înapoi. Ea îmi punea mâncarea în farfurie, mă trimitea la un somn – nedorit – de prânz, ea îmi făcea gogoși cât tigaia, îmi povestea de ceilalți șase frați și de numeroasele rude; ea îmi descria lumea rurală de acum un secol, îmi povestea întâmplări din război și îmi vorbea despre greutățile anilor `50-`60.
Teleormăneancă, născută în `21, a avut o viață cu nenumărate dificultăți, dar a trecut peste toate: cu sprâncenele-i negre nemișcate, ca și cum nimic special nu s-ar fi întâmplat, fără să facă vreo dramă din ceva, fără să se plângă, ci doar căutând soluții!
Cele patru clase absolvite nu îi dădeau o cultură din care să ne inspirăm, așa cum se întâmplă în unele familii. (De pildă, eu și fratele meu ne amuzam mereu de scrisul ei din vederile trimise de la Băile Felix și de la Sovata, de parcă ortografia echivalează cu ortopraxia!)
Mamaie era o femeie căreia nu îi intrai ușor în grații, fără să fie totuși amară. Se arăta exigentă cu noi, fără să ne laude și se bucura discret pentru reușitele noastre.
În fiecare sâmbătă dimineață, mergea la cimitir. Îi plăceau mult florile, o chema chiar Floarea; le lua din piață, împreună cu o săpăligă și o stropitoare și se făcea prezentă alături de cei adormiți. Îi pomenea cu evlavie la zilele Moșilor. Bucurie mare pentru noi – bucurie culinară, în primul rând! Îmi vin în minte ceșcuțele de lut pe care le lua cu grijă din timp, pe care le umplea cu orez cu lapte, iar la toartă punea două codițe de cireșe și un buchet mic de flori.
Atunci, nu aveam ochi să văd grija ei pentru aceste detalii, ochii mi se scurgeau după conținut. Dar acum le înțeleg! Acum, când nu mai e, înțeleg și toată preocuparea față de cei adormiți, față de tradiții, înțeleg conservatorismul pe care îl punea față în față cu noile atitudini de care auzea la noi sau la televizor. Înțeleg statul ei lângă ușă, ca să le ofere colindătorilor covrigi uscați și mere, de Crăciun!
Înțeleg ce rost aveau stropitoarea și florile; înțeleg cum simțea fuga timpului exprimată atât de laconic și de enervant pentru noi (A trecut Paștele, vine Crăciunul…). Înțeleg acum până și sintezele sapiențiale din care atunci nu pricepeam nimic, înțeleg că Roata e rotundă, Lumea e lume și alte sintagme lapidare care își dezvăluie treptat sensurile, odată cu scurgerea clepsidrei.
Nisipul vieții ei pământești s-a depus pe 22 iunie 1999, în liniște, acasă. De Sânziene, am așezat-o în pământul pe care îl îngrijea cu prețiozitate sâmbăta. Ce mi-a lăsat mamaie? Niște îndemnuri: Să îmi văd de câlții mei, să nu judec pe alții, să nu mă bag în viețile altora.
Mamaie, mulțumesc pentru gogoși, pentru ocrotire, pentru părticica din sufletul tău care stă în sufletul meu!
Pr. dr. Mihai Gojgar,
Biserica Sfântul Dumitru Poștă din București
Text scris în cadrul Concursului Național Catehetic și preluat din Revista Dimitrios
În fotografie – Mamaie și autorul acestor rânduri
