Cele două clase făcute de bunica mea la români au fost peste celelalte zece absolvite de părinții mei la ruși și peste cele douăsprezece în care m-am școlit eu la ucraineni. Geografic, se întâmpla totul în același sat, în aceeași școală. Diferența o făcea însă perioada și, mereu, un alt/nou regim politic. Deși până în 2011 am locuit în Regiunea Cernăuți, Ucraina, învățămintele bunicii despre Județul Cernăuți mi-au rămas la fel de impregnate în simț precum mirosul de naftalină din a ei Casă Mare.
Toate poveștile Bunicii începeau la fel: Era odată un Județ Cernăuți… Poveștile mele continuă cu: Mai este și acum Acel Județ… Și este locuit de aceiași români care niciodată nu au pierdut Speranța Unirii.
Suntem… ai cui? Noi – pribegi prin vocație, cu Țară și fără – pioni fără Rege, fără Regat și cu un prezent suspect de Alzheimer.
Văitându-ne prin excelență, încă mai tragem de năvodul compătimirii. Poate-poate ne pică de-o milă. Nu, nu suntem slabi! Dar nici suficient de pregătiți să recunoaștem că suntem… ai nimănui. Noi – niște umbre umile – mumii risipitoare de valori, de limbă, de codri. Asfaltând ulițele satelor cu straturi de zgură, am ucis tot farmecul opincilor. În Țara noastră – e țara lor, și imnul lor, și al lor steag.
Aparent, în fiecare dimineață înaintăm semnificativ spre Patria-Mamă. Ce se întâmplă peste noapte, de parcă am repeta exemplul Penelopei în așteptarea lui Ulise, că ne trezim în aceeași Țară a noastră – cu aceeași țară a lor!
Ne trezim prin bucătării limitate în curajul bucătăriilor de altădată – unde mai mult se vorbea decât se mânca. Suntem niște sclavi ai roboților de cafele. Dăm peste cap licori cu magneziu efervescent și ne căutăm în panică memoria prin bilețele lipite pe frigider. Memorii banale care includ plata facturilor, care ne amintesc despre întâlniri (risipitoare de viață) și că trebuie să cumpărăm lapte. Bilețele care mai conțin câte un citat – acel colac de salvare într-o situație când pare că mori; și, de fapt, doar pare.
Suntem… ai cui? Noi – purtători de ie și adidași, cu vagă idee a ceea ce vom fi mâine, mai mult credem în Apocalipsă decât în Unire.
Străini în țara altora, noi – românii din regiunile istorice – continuăm să fim altfel de români chiar Acasă, în România.
Nu sunteți de-a noastră… Sunteți din Basarabia? Întrebare care nu mă mai uimește după aproape zece ani de trai în România. În toată povestea au evoluat doar răspunsurile mele. În primii ani veneam cu explicații. În ultimii – precum evreii, cu întrebare pentru întrebare. Și Basarabia nu este a Voastră? Din grijă pentru cardiovasculari și din recunoștință pentru jertfa tânărului picat pe muntele Sorica, în Carpații de Curbură, în Războiul Reîntregirii (în ranița căruia a fost găsită miraculos cea mai frumoasă poezie, Nu plânge, Maică Românie!), omit detaliile răspunsurilor primite.
Pipăim prin întuneric, cu fina intuiție a orbilor, speranțele. În zori de zi trăim dezamăgiri cumplite de a descoperi că am ajuns în punctul din care am pornit, dar și frici firești că nu vom avea rezistența Penelopei. De atâția ani tot țesem poduri de flori, ne bocim tricolorul decapitat și mascăm impecabil suferințele prin acele parteneriate în vogă la care purtăm haine protocolare, tăiem panglici… Și atât. Curajul și Adevărul, se pare, nu mai reprezintă valori. Ele mai pot fi regăsite în Muzeul de Istorie, acolo pe unde mulți dintre românii din România nu au călcat niciodată! Poate doar din acest motiv atât Basarabia, cât și Bucovina și toate celelalte pământuri istorice nu sunt ale lor.
Fericitul caz că suntem ni se datorează doar nouă – etnicilor români, românii nimănui, care vom naviga din nou și din nou, sub steaua lui Ulise, spre Acasă.
Dorina Popescu
pentru Bunatate.ro
P.S. În numele comunităților de etnici români din Regiunile Istorice ale Patriei Mame aduc toate Recunoștințele pentru generozitatea umărului de sprijin pe care ni-l oferă Bunatate.ro spre a ne plânge Oful.
Dorina Popescu face parte din juriul concursului „Cealaltă Bucovină” – SOPS 7/ noiembrie 2020.
