Nu ai stat niciodată să te gândești cu entuziasm la o amintire din trecutul tău apropiat sau îndepărtat?
Sau cu bucurie?
Sau cu uimire?
Sau cu orice alt sentiment care să îți provoace o senzație plăcută în piept, ca niște furnicături ori ca o mângâiere ușoară?
Poate că da.
Poate că într-o după-amiază senină de vară ai stat să te gândești la una dintre acele zile de iarnă în care, odată ieșit afară, descoperi că stratul subtil de zăpadă pe care îl vedeai de la fereastra camerei tale de fapt nu era atât de subțire cum pare și că zăpada era numai bună pentru a face un mic om de nea, sau pentru a te da cu sania, sau chiar pentru a te lăsa pur și simplu să cazi pe spate în neaua pufoasă și dând din mâini să ajungi la figura unui Îngeraș!
Și a fost plăcut, nu?
Sau, poate că, într-o zi friguroasă de iarnă, stând cu fața lipită de fereastra rece și aburită, visai la acele zile calde și minunate de vară, în care probabil ți-ar fi plăcut să citești o carte frumoasă la umbra unui copac fructifer.
Dacă ai făcut asta măcar o dată și cel mai probabil că s-a întâmplat poate chiar de mai multe ori, atunci cu siguranță te-ai gândit și la lucruri mai serioase de atât, dar și mult mai plăcute. Uneori, nu e ușor să te așezi pur și simplu și să-ți amintești tot ce s-a întâmplat de-a lungul vieții tale până în secunda aceasta, când citești aceste rânduri. Cu cât încerci să mergi mai departe printre amintiri, printre atâția ani, ai impresia că ți se așterne o ceață ușoară pe minte, iar amintirile devin din ce în ce mai neclare, până când se șterg cu totul din memorie. Dar dacă crezi că amintirile cele mai relevante s-au șters, atunci te înșeli.
S-ar putea să te miri, când îți spun că anume ceea ce este mai relevant nu îți poți aminti. Te derutează, nu-i așa? Și să mai știi că amintirile nu se șterg din memorie. Ele tot rămân în subconștient. Dar în cazul altora, creierul încă nu era capabil să memoreze anumite lucruri. Pur și simplu, eram prea mici… pentru a ne putea aminti cel mai frumos lucru.
Dacă ai încerca să ajungi cât mai departe printre amintiri și ai ajuns pe la începutul copilăriei, atunci, te felicit! Iar dacă nu reușești să-ți amintești, nu te deranja! Chiar dacă nu îți amintești acel moment, el tot a existat. Dacă nu exista, nici tu nu existai. Uimitor, nu-i așa?
Probabil că deja ți-ai dat seama la ce mă refer. Dacă nu era mama ta, prin care Dumnezeu să îți dea Darul Vieții, tu nu existai. Dacă nu era bunica ta, care să primească acest Dar de la Dumnezeu, de a o aduce pe mama ta pe Lume, nu aveai cum să exiști. Acest lucru este valabil pentru toate generațiile, fără nicio excepție. Putea să nu se întâmple. Puteai să nu fii azi aici, acum, citind aceste rânduri.
Da, dar… există un dar! Dacă ai ajuns acum, ești în acest loc, ești aici cu un motiv. Ești creat cu un scop, ești iubit și ești de-a dreptul special, deoarece ești înzestrat cu Darul Vieții. Dumnezeu ți-a dăruit Viață cu un motiv și a ales să o facă prin cel mai miraculos mod posibil, prin Mama.
Desigur că nu îți amintești. Asta a fost cu mult timp înainte ca tu să vii pe Lume, dar Dumnezeu plănuia cu multă atenție crearea ta. Plănuia cum vei fi, cine vei fi, ce vei face tu în viață. Și indiferent de ceea ce urma să faci, El tot urma să te iubească.
Iar apoi mama ta a fost înzestrată cu Darul de a te naște. De a te crește. De a te îngriji. De a te educa. Și în primul rând, de a te iubi. Cât de minunat poate să fie gândul acesta?!
Lorelia Gribincea, elevă în clasa a VII-a,
Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu-Protalent”, Chișinău
Profesor de limba română Tatiana Melnic
Locul al II-lea la Concursul „Mama și darul vieții” – SOPS 11/ martie 2021
Pictură de Cătălina Bratu, 7 ani
