„Dăruiesc – deci exist.” ar putea fi unul dintre motto-urile Danielei Vișoianu, președinta Coaliției pentru Educație. Nu demult i-am găsit următoarea mărturisire pe blog: „Știu că alegerile mele merită să țină cont de trăirea nevoii de a dărui. Și altceva nu pot dărui decât pe mine însămi, așa cum sunt. Mă rog să am inspirația să văd sens mereu în ce fac, în ce dăruiesc.”
Mie, Daniela mi-a dăruit, în primul rând, TIMP. Apoi, ÎNCREDERE. Niște AMINTIRI foarte frumoase. Ba chiar și o confesiune în care s-a vulnerabilizat.
*
Am scris cândva, pe Facebook, că am puține jucării de pluș. Că am avut un porc roz, pe nume Ghiță, dar că l-am împrietenit cu un copil care era internat într-un spital.
Ea, Daniela, a văzut postarea. Nu a zis nimic. Și a aranjat cu Moș Nicolae să îmi trimită cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată: o inorogiță uriașă. Roz. De pluș.
Mi-am plimbat darul (și zâmbetul) întâi pe străzi, apoi prin autobuze, în drum spre casă. Cred că nici de-aș fi fost Miss Univers nu s-ar fi uitat lumea la mine cu atât de multă atenție. Și – poate – cu atât de multă invidie.
Pe urmă, o bună prietenă m-a rugat să dăruiesc ceva prețios, pentru o licitație organizată în beneficiul unui centru care ajută viitoarele mame aflate în criză de sarcină. M-am gândit atunci că cel mai prețios lucru pe care îl am acasă este cadoul pe care mi l-a făcut Daniela, în complicitate cu Moș Nicolae. I-am cerut îngăduința să dau darul mai departe. Recunosc: speram că în răspunsul ei voi detecta o urmă de supărare – ar fi fost pretextul perfect pentru a-mi păstra jucăria. Căci nu întotdeauna sunt atât de generoasă pe cât mi-aș dori să fiu! Dar Daniela NU s-a supărat. Ba chiar mi-a amintit că dar din dar se face raiul.
*
Prima mea întâlnire cu ea, cu Daniela Vișoianu, s-a întâmplat în 2017, la sfârșitul lui iunie, la o dezbatere despre profesori. Era prezentă acolo în calitate de președintă a Coaliției pentru Educație, federația de ONG-uri, pe care o conduce din 2015.
Purta un tricou albastru pe care scria: Happiness is cool. Era – deopotrivă – gazdă, moderator și, apoi, facilitator al unor activități de echipă. Întâmplător, atunci s-a nimerit să fim coechipiere. S-a prezentat, spunând câteva lucruri despre ea. A vorbit în fraze scurte, aproape tăioase. Fără înflorituri inutile. Așa am aflat că nu e doar președinta Coaliției pentru Educație, ci și manager, antreprenor, profesoară, mamă a trei copii. M-am întrebat, atunci, cum și când poate să le facă pe toate…
Am ajuns apoi să colaborăm. Să interacționăm în diferite împrejurări. Și să observ că Daniela e și primitoare, și retractilă. Și jucăușă, și serioasă. Uneori – aspră (mai mult cu ea, decât cu alții). Concentrată – asupra interlocutorului. Ori asupra a ceea ce are în minte.
Curajoasă. Fermă. Riguroasă. Recunoscătoare.
Dar lucrul care m-a intrigat cel mai mult de când am cunoscut-o este felul în care conduce oamenii.
În primul rând, Daniela nu este liderul obsedat de control (deși știe foarte bine cum se petrec lucrurile pe care le coordonează). Îți dă libertatea să acționezi în legea ta, dar DUPĂ ce te ajută să înțelegi un scop comun pe care niciodată nu îl pierde din vedere. Nu se împiedică de mărunțișuri, căci ea urmărește mizele mari. Nu se cramponează și nici nu se sperie de greșeli. Ignoră – din propria voință – neajunsurile unei persoane, ale unei situații, concentrându-se asupra a ceea ce este valoros într-o relație sau într-un anume context. Pentru ea, contează ce-i apropie pe oameni, nu ce îi separă.
Face – ce spune…
*
„Aș fi putut să devin doctoriță…”
– Despre tine se știu următoarele lucruri: coordonezi mai multe proiecte, dedicate copiilor și dezvoltarii de structuri de economie socială în cadrul Asociației C4C Communication for Community. Ești părinte, manager de proiect, antreprenor în domeniul consultanței în resurse umane și în managementul proiectelor europene. Ești profesor asociat în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială. Ai diplome în management. Ce NU se știe despre tine?
– Aș fi putut să devin doctoriță, deși nu îmi doream acest lucru. Era proiecția mamei, care a fost asistentă medicală. Eram olimpică la diferite discipline. În clasa a XII-a am luat cele mai mari note din clasă la teza de matematică, am terminat cu cea mai mare medie din clasă și dădeam la Medicină. În anii aceia, în care concurența era de 40 de candidați pentru un loc. În perioada examenelor, m-am îmbolnăvit – am făcut, prima și ultima oară în viața mea, o infecție la un picior, și așa, fără să înțeleg ce se întâmplă am avut șansa să-mi sabotez examenul. Mă descurcasem foarte bine la două dintre probe (fizică și chimie), iar la ultima – la biologie – se pare că, din cauza febrei sau, mai degrabă cu scuza ei, am fost incapabilă să reproduc răspunsurile necesare. Dacă aș fi făcut un efort minim, pentru a lua nota 7, aș fi intrat la Medicină, aș fi avut un alt traseu profesional; nu cred că iubeam – atât – un singur bărbat; greu de crezut că mi-aș fi asumat să am trei copii. Da, aș fi fost dedicată și devotată spitalului și pacienților.
Aș fi putut să fiu profesoară. Prima mea facultate este cea de Litere. Am predat ca suplinitor doi ani. Însă anii `90 și cei 20 de ani ai mei se întâlniseră cu o lume „plină de posibilități”. Am și venit în București foarte repede, în 1993. Foarte greu era să iau în calcul, atunci, la București, o carieră didactică și competiția intensă cu alte oportunități.
Cred însă că a fi profesor rămâne vocația mea.
De fiecare dată când am contexte, încerc să onorez această profesie și mă asigur că mă conectez cu cei cărora le facilitez un proces de cunoaștere. Ce-i drept, uneori exagerez, sunt extrem de voluntară să ajut oamenii, să le explic…
Mă ajută faptul ca sunt un bun (chiar – antrenat) ascultător. Sesizez nevoile de învățare ale celuilalt. Aproape pot să modelez orice conținut de învățare, în funcție de context și de „beneficiar”.
– De ce nu te-ai făcut profesoară?
– Pentru că m-am îndrăgostit. La prima vedere. Eu eram jurnalistă, de radio – am făcut doi ani de radio, acel radio al începuturilor, se numea Radio Top 91. El era un tânăr lider de mișcare studențească, cu ambiții politice. Am știut foarte repede că el va fi tatăl copiilor mei…
Ne-am cunoscut într-o vară, pe 12 iunie 1993, iar pe 13 iunie el a plecat la București, unde locuia. Eu eram la Suceava, făceam radio, eram o studentă care promitea. Îmi provocasem ambiția să fac doi ani de facultate într-unul singur și aveam perspectiva de a rămâne la catedră. Îndrăgostindu-mă, în acea vară, am picat un examen și am ratat o posibilă carieră universitară. În toamnă m-am mutat la București, unde am continuat Literele (fără ambiții și perseverență) și povestea iubirii mele de-o viață.
Ani mulți apoi am iubit și am fost în competiție. Judecând cu mintea de acum îmi dau seama că, de-ar fi să ne reluăm povestea de la început, nu aș mai alege competiția dintre noi, nici măcar nu aș mai încuraja-o… Soțul meu mi-a oferit cel mai generos spațiu de creștere și de învățare pe care puteam să îl am, în contextul românesc al unei relații, în care familia are un anumit tipar. Am putut să discutăm despre misoginism, roluri sociale, lideri. Am putut, de fapt, să discutăm orice și să construim multe proiecte și lucruri împreună.
„Copiii sunt foarte puțin ascultați – în familie și în școală.”
– Aveți împreună trei copii. Ce ai învățat de la ei?
– Cred că am mult de învățat în viață, de am darul celor trei copii. Sau cred că eu am o mare capacitate de învățare care merita provocată.
De când am copiii, am învățat că o dată cu nașterea unui copil, părinții învață ce este frica și de câte feluri, infinite, poate fi frica. În contextul educației, există o frică reală a părinților legată de nereușita copiilor, de ratarea copiilor lor. Iar această trăire ar trebui înțeleasă de pedagogi și tratată ca atare. Frica de eșec, a cuiva care depinde de tine are, desigur, legătură cu niște proiecții personale. Dar, în fapt, este greu pentru orice părinte să definească clar ce este reușită și ce este o nereușită a copilului său.
Apoi, am învățat că niciun copil nu seamănă cu altul. Că fiecare copil are cerințe educaționale speciale și nu mă refer doar la copiii mei. Că fiecare necesită o abordare diferită a învățării. Una din problemele educației este că se adresează unui copil ideal – care nu există: un copil mediu de cuminte; mediu de ascultător; conformist; care acceptă regula în mod rezonabil; care se revoltă rar.
În al treilea rând, am trăit direct provocarea de a fi etic atunci când te întâlnești față în față cu „mica corupție” din școli. Mă gândesc la cadoul care îi fac pe „doamna” și pe „domnul” mai drăguți cu copilul și care are ca efect diferențierea dintre copii; sau la profesorii care stabilesc propriile ierarhii individuale și valorizează unii copii, umilindu-i, marginalizându-i sau excluzându-i pe alții… (…)
Tot datorită copiilor mei am realizat că există foarte multă suferință și foarte multă tristețe în școala românească de acum. (Zilele trecute am auzit o fetiță reproșându-i alteia faptul că avea tată…) Copiii sunt foarte puțin ascultați – în familie și în școală. Vorbesc foarte puțin despre ce îi interesează cu adevărat. Desigur, ne putem întreba de ce nu oferă familia spațiu de ascultare și de creștere. Chiar dacă și familia face acest lucru, copiii au mai ales pe măsură ce cresc, diferite nevoi de încredere și ascultare, au nevoie și de ascultarea unui „terț”, pe care se așteaptă să îl găsească în școală.
Pe de altă parte, în urma experiențelor școlare ale copiilor mei, mi-am dat seama și că nu poți să pregătești copii empatici și sociabili, dacă în spațiul școlar nu le oferi timp considerabil de socializare. Viața înseamnă relații și socializare, iar la școală au de puține ori oportunitatea reală a unor asemenea experiențe de învățare.
Din perspectiva părintelui, cred că ce funcționează și o să funcționeze din ce în ce mai bine în învățământul românesc este implicarea în viața școlară a părinților care devin din ce în ce mai clari cu ei înșiși, care știu să formuleze așteptări din ce în ce mai precise. (…)
Mai cred și că este foarte important să refacem încrederea părinților în profesori.
În formarea lor inițială și continuă, profesorii au nevoie de cursuri de comunicare cu părinții și de bună gestionare a relațiilor cu aceștia. Sigur, au nevoie în primul rând de dezvoltare personală astfel încât să fie într-o bună relație cu ei înșiși. Legătura dintre școală (respectiv profesori) și părinți este foarte importantă. Aș spune – vitală. E ca o relație de familie, iar la mijloc este copilul: pentru a crește armonios, acesta are nevoie de doi părinți. Dar dacă în cupluri se mai produc separări, în relația dintre școală și părinți „divorțurile” sunt imposibile sau cu efecte prea mari. E nevoie să construim această relație în fiecare zi. Să punem în ea mereu, mereu, mereu suport, înțelegere și încredere!
În sfârșit, cred că experiențele școlare ale copiilor mei m-au întors, după mulți ani dați în business, în sectorul neguvernamental dedicat educației…
Ioana REVNIC
Citiți AICI varianta integrală a dialogului nostru.
Și AICI partea a doua a acestui interviu
46/#100denume
***
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!
Citiți poveștile din proiectul #100denume !
