Cuvintele pot însemna alb și negru. Bici și mângâiere. Manipulare și libertate. Râs și lacrimi. Durere și bucurie. Coșmar și paradis. Lumină și noapte. Noroi și flori. Dragoste și ură. Inteligență și atavism. Muzică și urlete. Pace și bombe. Mărturisire și ascunziș. Indiferență și îmbrățișare. Victorie și înfrângere. Supraviețuire și afundare. Zbor și îngropăciune. Tinerețe și sfârșituri. Ursuleți de pluș și zvastică. Lumină și eclipse. Cărți și lozinci. Viață și moarte.
Toate apar (și) datorită cuvintelor pe care întâi le auzim, apoi le vedem, le înțelegem, le iubim, le urâm, ne apasă sau ne dau aripi, le dorim sau le respingem. Iar cartea despre care o să-mi spun astăzi părerea de cititoare este cu și despre cuvinte.
S-au scris nenumărate volume despre Germania nazistă, despre anii de foc ai Celui de-Al Doilea Război Mondial, despre Crimele (cu majusculă) care deveniseră ordinea de zi pe-atunci, și s-a făcut din toate unghiurile posibile. Nu însă și din cel al Morții. Nu s-a spus nimic despre cât a avut ea de muncit în acei ani, despre ce a văzut, ce a simțit, ce a ținut minte și ce și-a dorit întotdeauna să povestească.
Poate aveam senzația că nu mai este nimic de aflat. „Hoțul de cărți”, a lui Markus Zusak, ne contrazice. O poveste spusă de Moarte, ca personaj omniprezent, vrăjit de o preadolescentă care devine hoțul de cărți.
Au fost două zile în care am stat cu cartea în mâini, doar în universul german al acelor ani cumpliți, neputând să mai fac nimic altceva. Nu, nu e nevoie de cuvinte mari pentru a descrie ce s-a întâmplat atunci, mai ales când fiecare dintre noi a citit multe pagini despre toate aspectele suferinței de-atunci. Autorul însuși a crescut cu aceste istorii, povestite de mama lui care copilărise pe străzile unui orășel din Germania nazistă. Și cuvintele ce i-au însoțit copilăria s-au făcut mari, s-au amestecat, au răsărit și au apus, până au dat naștere unei lumi ce trebuia pusă pe hârtie, pentru ca toți s-o poată afla.
Dintr-o recenzie, am aflat că stilul lui Zusak, concentrat în fraze scurte, a deranjat. Era apreciat ca fiind folosit pentru ca orice muritor, indiferent de clasa intelectuală, să poate înțelege. Mie nu mi s-a părut deloc așa. Într-o combinație de propoziții scurte și fraze explicative, de informație seacă și metafore neașteptate, stilul scriitorului australian este o bijuterie care stă ascunsă, numai pentru a fi descoperită de cei care simt (și) dincolo de cuvinte. Vedem fragmente tăioase care se șlefuiesc pe măsură ce întoarcem paginile. Și, în ciuda vremurilor, din când în când zâmbim, ceea ce pare incredibil. Mai ales că, încet-încet, toate zilele devin „gri, culoarea Europei” de atunci.
Așa cum am sugerat încă din titlu, este o carte dedicată cuvintelor, cărților, puterii pe care o au acestea. O fată care nu știa să citească fură o primă carte de lângă mormântul singurului ei frate. Și de-aici, lumea se rostogolește pentru ea, pentru cei pe care-i iubește sau urăște, pentru omenire, pentru Moarte. Auzim deseori „vocea pustiirii” și întrezărim un viitor tremurat.
Nu este creată cu suspans, dar sufletul cititorului se zbate permanent, înfrigurat, dornic parcă să schimbe istoria, măcar în povestea spusă de Markus Zusak.
Nu se poate, însă. Norii negri și sângele cuprind totul. „Movila de vinovăție” crește, și crește, și crește. Nimic nu o poate opri, în timp ce Moartea e din ce în ce mai ocupată.
Deși rețin citate din orice carte, nu-mi place să le împărtășesc decât foarte rar. Consider că ceea ce pui de-o parte dintr-un anumit volum te reprezintă, oricărui alt cititor putând să i se pară fără sens lucrurile care te-au marcat și te-au atras pe tine. De aceea, nu voi apela la această metodă pentru a-mi întări părerea de cititoare. Vă recomand (doar) să deschideți această carte – nu numai dispoziția și ziua (sau zilele) în care o veți citi se vor schimba, ci și modul în care priviți viața sau moartea, oamenii sau cerul.
Iar dacă veți urî vreodată cuvintele, amintiți-vă, totuși, de aceste rânduri din „Hoțul de cărți”:
„Cuvintele urmau să vină și, când vor fi sosit, Liesel le va ține în mână ca pe niște nori și le va presăra ca o ploaie.” Pentru că „tot ceea ce a adus-o la viață au fost cuvintele.”
P.S. Filmul, văzut în același week-end în care am terminat și cartea, este o umbră palidă a acesteia. Chiar dacă unii dintre actori joacă bine, scenariul e prost construit, schimbat în sensul cel rău și atmosfera nu redă nici măcar a zecea parte din ceea ce „respiră” cartea. Ca de obicei, cartea bate filmul.
Odilia Roșianu
redactor șef Literatura de azi
www.literaturadeazi.ro
(sursa foto: abc.es)
