Am trecut și eu, abia în 2022, prin experiența îmbolnăvirii de boala ultimilor doi ani.
Am primit-o cadou fix de 8 martie. Cum m-am comportat când pe testul făcut acasă am văzut două liniuțe? În acea seară, se difuza la televizor o emisiune în care eram invitată (filmarea era făcută cu luni în urmă!). Am urmărit-o până la sfârșit și-abia după aceea am mers la spital, pentru un diagnostic oficial.
Nu mi-a fost frică nici când hălăduiam singură în miez de noapte pe aleile de la Spitalul „Marius Nasta”, pentru investigații; nici când m-am întors acasă; nici în săptămâna în care boala ar fi trebuit să își facă numărul și-apoi să mă lase să plec la serviciu.
Au urmat însă zile în care, din cauza unor complicații, nu puteam să fac un pas, fără să tușesc; zile în care mă forțam să cobor și să urc scări, iar acest lucru se întâmpla cu eforturi supraomenești; zile cu exerciții de gestionare a panicii pe care o simțeam, îndepărtându-mă câțiva milimetri de colțul blocului.
Dar nu am trecut singură prin asta, căci prietena mea Alexandra a venit să stea cu mine; alți prieteni mi-au adus mâncare și medicamente; sau au făcut cumpărături în locul meu; sau m-au încurajat; și s-au rugat.
Nu m-am temut atunci de boală, ci de reacția mamei mele când i-am zis ce-am pățit. Și pentru prima oară după foarte multă vreme mi-am conștientizat limitele fizice în fața unei afecțiuni despre care – la vremea aceea – se zicea că și-a pierdut forța.
*
Apoi a venit luna iulie. Țin minte foarte bine seara în care m-am culcat mulțumindu-i lui Dumnezeu că trăiesc cea mai frumoasă vară din ultimii 20 de ani. Mai știu exact și ce am făcut în dimineața următoare, când am pornit într-o călătorie de vacanță, fără să mă alarmez că nu m-am putut spăla foarte bine pe dinți; sau că nu reușeam nicicum să mă rujez ca lumea.
De pe drum, i-am scris doamnei doctor stomatolog că am o problemă dentară și i-am trimis o filmare. Iar asta a declanșat o întreagă desfășurare de forțe 🙂 … Doamna doctor a alertat altă doctoriță, au analizat clipul și m-a avertizat că am făcut o pareză facială. Nu am luat-o în serios, însă atât m-a bătut la cap, încât m-a făcut să mă întorc la București, după o SINGURĂ zi de concediu. M-a sfătuit apoi să încep investigațiile, pe care le-a monitorizat telefonic.
Când află că ești bolnav, cei din jur intră în panică și îți transmit fricile lor. Mulți îți vorbesc la nesfârșit de bolile pe care le au sau le-au avut. Alții îți minimalizează suferința. Doar câțiva acționează eficient, ca să te ajute. Asta a făcut prietena mea Cristina: ea mi-a găsit un neurolog bun, care să mă consulte, după ce mi-am epuizat peregrinările pe la Urgență, apoi la alte cabinete medicale… Apoi, o altă prietenă și colegă de serviciu m-a vizitat zilnic cu diferite pretexte, până nu i-a mai venit să plângă, văzând cum arăt.
Nimic nu anunța acest episod din viața mea, rămas cu o etiologie necunoscută. M-a luat prin surprindere și m-a făcut să îmi dau seama din nou că sunt o frunză-n vânt. Noroc că Dumnezeu suflă vântul cu pricina cât să NU mă bulverseze prea tare. Cel puțin, nu deocamdată!
Nu mi-a fost foarte teamă când mi-a căzut fața, la propriu; mai degrabă mi-a fost frică de reacția mamei mele, care fără să fi făcut medicina și-a dat seama din prima ce am, după ce m-a văzut într-un apel video.
M-am simțit din nou extrem de fragilă și conștientizarea fragilității mele m-a îngrozit la un moment dat. Groaza asta mă mai vizitează din când în când.
De la acest episod îmi împart viața în „ÎNAINTE” și „DUPĂ” pareza din care mi-am revenit, până la urmă.
Tot de atunci – spre mirarea și spre supărarea celor din jur! – am reușit să fiu mai eficientă în trasarea unor limite.
Deși nu am trăit în 2022 cine știe ce suferințe, nu-mi pot imagina ce m-aș fi făcut în situațiile povestite aici, dacă nu m-aș fi agățat de Dumnezeu. Sau dacă nu aș fi avut lângă mine prieteni cu mintea clară, care să mă ajute să îmi păstrez luciditatea!
Caut – încă – sensul pedagogic al acestor experiențe care mi-au dăruit atât conștiința cronică a fragilității, cât și antidotul la frica de neputință. Dumnezeu, câțiva oameni din jurul meu, recunoștința pentru ei și pentru fiecare zi în care mă trezesc sănătoasă, lucrurile bune pe care pot să le fac, munca – sunt colacul meu de salvare.
Ioana Revnic
În fotografii – cele patru prietene amintite în articol: Alexandra Nadane; doamna dr. Rodica Mezei; Cristina Teleanu; colega și prietena mea Ancuța (Anghelescu)
Fotografia cu mine este făcută de Mihaela David
