Dacă ar fi să asociez cu un singur cuvânt romanul Vântul prin sălcii de Kenneth Grahame, acesta ar fi ACASĂ.
Cartea începe cu o scenă în care Sobolul își face curățenie în „mica sa căscioară”. Mai întâi „cu mătura, după aceea cu cârpa”, pentru ca, în final, „cocoțat pe scări, mese și scaune, înarmat cu o bidinea și o găleată de var”, să continue cu zugrăvitul. Dar abandonează această îndeletnicire, atras de chemarea ațâțătoare a primăverii care se instalase deasupra pâmântului. Și pornește să exploreze împrejurimile.
Va reveni în căminul său după mult timp. După multe aventuri prin care va trece alături de înțeleptul Șoarece-de-apă, de infatuatul Broscoi și de mult respectatul Bursuc. După ce va descoperi o lume mai mare decât cea cu care era obișnuit. O lume ce îl prinde – o vreme – cu „deliciile, surprizele și peripețiile ei captivante, de care mai înainte nu avusese parte”.
Pentru Sobol, Cămin înseamnă o „vizuină veche”. Nu e „mare scofală de capul ei”, e „mică și mobilată sărăcăcios”, dar îl cheamă la ea când îl știe aproape. E casa „pe care și‑o clădise cu mâna lui”, „casa la care se întorcea cu atâta drag după truda unei zile”. Casa care, la rândul ei, se simțise „limpede, fericită cu el”, iar odată abandonată, „dorea ca el să se întoarcă”, fiindcă avea nevoie de prezența lui.
Cămin e și casa de lângă Râu a Șoricuțului. Sau Râul însuși, care, pentru el, e „frate, soră, mătuși, prieteni, mâncare, băutură și, firește, baie”. E o lume.
Cămin e vizuina misterioasă a Bursucului, ascunsă în Pădurea Sălbatică. Ori conacul Broscoiului, invadat, la un moment dat, de niște neaveniți și pentru eliberarea căruia toți cei patru prieteni vor lupta cu orice preț. Căci un Cămin e intangibil.
Cămin e tot ce se află lângă Râu. Cămin – pentru toate animalele – devine Pădurea Sălbatică, altădată inaccesibilă și neprietenoasă.
Astfel că, pe lângă nevoia de loialitate, de devotament, de prietenie, de onestitate, Vântul prin sălcii vorbește și de atașamentul față de un Cămin: o casă; un spațiu în care trăiești alături de toți ai tăi (familie rude și prieteni). O țară. Un punct de reper la care revii din toate rătăcirile. Locul care te odihnește.
Locul în care – în cazul lui Kenneth Grahame – nu există abandon. Nici trădare. Nici tristețe.
Biografii scriitorului spun că acesta a început să își creeze o asemenea lume încă din copilărie, ca antidot al angoasei de abandon: mama i-a murit când era foarte mic, iar tatăl – l-a părăsit, lăsându-i pe el și pe frații săi în grija bunicii și a unui unchi.
Mai târziu, acest univers compensatoriu și scrisul în sine au devenit o alternativă la o carieră profesională puțin spectaculoasă: Kenneth Grahame a avut, până la pensie, o singură meserie. Aceea de funcționar bancar. În plus, nici viața de familist nu i-a fost prea reușită: s-a căsătorit mai mult din conformism social, a avut un fiu care a murit foarte devreme, luându-și viața.
Câtă apăsare, câtă banalitate în viața sa de zi cu zi, atâta fantezie, mi-am spus citind Vântul prin sălcii. Dar un asemenea gând e al unui matur care citește cartea cu mintea deformată de experiențe, de angoase, de temeri.
Pentru cititorii copii, romanul Vântul prin sălcii – admirabil tradus de Lucian Popa – e un must read.
Copil fiind, e imposibil să nu-ți placă povestea prieteniei dintre Șoricuț, Sobol, Bursuc și Broscoi. Ori să nu te lași cucerit de felul în care aceștia se ceartă sau se împacă; de încurcăturile de-un comic nebun pe care le iscă Broscoiul și pe care le descurcă prietenii săi.
Spre rușinea mea sau – din perspectivă optimistă – spre norocul meu, am descoperit târziu Vântul prin sălcii, de Kenneth Grahame. Ferice de cei care vor citi mult mai repede această carte în care găsești un răspuns la întrebarea Cum poți să trăiești frumos?
Ioana Revnic,
prefață la romanul Vântul prin sălcii de Khenneth Grahame
Editura Corint, Colecția „Hai să citim”
