Iisus coboară de pe muntele Taborului, unde tocmai se schimbase la față, și merge la ucenici. Acolo, erau adunați mulți oameni. Cărturarii (care mereu voiau să vadă dacă Mântuitorul și ai lui fac ceva greșit) erau de față și se certau. Iisus îi întreabă ce se întâmplă.
Până să reacționeze cineva, din mulțime se desprinde un bărbat care îi spune că l-a adus la El pe băiatul său, stăpânit de un demon. Când avea o criză, făcea lucruri care îi puneau viața în pericol. Îi rugase – înainte – pe ucenici să îl vindece, dar nici măcar unul nu a putut face acest lucru.
Mântuitorul vrea să îl vadă pe bolnav. În preajma Fiului lui Dumnezeu, duhul cel rău îl chinuie iar pe copil. „De poți ceva, ajută-ne! Ai milă de noi!” Îl roagă atunci tatăl.
Aceste vorbe nu arată multă credință, ci, mai degrabă, îndoială și disperare. În plus, omul cere ajutor și pentru copil, și pentru el însuși, spunând „ajută-ne” și „ai milă de noi”.
„De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede”, îi răspunde Mântuitorul, iar tatăl strigă, plângând: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.”
Cum poți să crezi fiind, în același timp, necredincios? Și pentru cine plângea tatăl? Doar pentru copilul stăpânit de cel rău? Sau și pentru el însuși, căci își dădea seama că are o credință firavă?
Iată cum explică părintele Bartolomeu Anania aceste cuvinte greu de înțeles: „«Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.» înseamnă «Cred, Doamne, că TU ești cel care poate face ca necredința mea să devină credință»”.
Abia după această mărturisire, Iisus îl alungă pe demon pentru totdeauna. Băiatul e trântit la pământ. Pare mort. Mântuitorul se apropie de copil, îl ia de mână, îl ridică, îl încredințează tatălui. Misiunea Sa se încheiase. Îi dăruise o viață nouă, vindecându-l. Dar și tatăl căpătase o viață nouă: una în care – acum – lucra Dumnezeu, ca să îi sporească credința.
Rămas singur cu ucenicii, Iisus este întrebat de ce nu au putut ei înșiși să facă minunea. Demonii aceștia pot fi alungați doar cu rugăciune și cu post, le explică El. De fapt, le arată două „arme” împotriva răului. Le putem folosi și noi, oricând. Dar mai există o explicație a neputinței lor: credința slabă. Credința care nu e nici măcar cât un grăunte de muștar.
***
Știți vreo întâmplare despre puterea credinței?
În anul 1996, o tânără de 18 ani a străbătut, pe role, peste 8000 de kilometri, traversând Canada de la est la vest. Era pentru prima oară când o femeie făcea așa ceva. Nu i se părea deloc ușor, dar fusese crescută într-o familie de oameni credincioși. Învățase că, atunci când ceri ajutorul lui Dumnezeu și crezi în El, poți muta munții.
Dorința sa cea mai mare era să adune fonduri pentru găsirea unui tratament care să vindece leucemia, boala mamei sale.
Călătoria a durat 165 de zile. Tânăra s-a hrănit cu ce a apucat; nu de puține ori a dormit în ploaie; a trebuit să se apere de câini și de urși. Trupul ei firav a suportat cu greu un efort mare: mergea pe role 10-12 ore pe zi. Dar a reușit să ajungă cu bine la destinație. Ziua în care s-a întâmplat acest lucru a devenit – în Canada – zi națională pentru lupta împotriva leucemiei. Era chiar aniversarea curajoasei fete.
De la această întâmplare, mama ei, bolnavă de multă vreme, a mai trăit până în 2010.
Cea care a traversat Canada pe role se numește Christine Bațu-Ichim. Provine dintr-o familie cu șase copii și, în prezent, lucrează în cercetare, căutând un leac împotriva cancerului. Tatăl ei, preotul și poetul Dumitru Ichim, trăiește în Canada de-o viață, slujind pentru românii de acolo. Iar Florica Bațu-Ichim, mama sa, a fost (și) scriitoare. S-a luptat cu leucemia 23 de ani, deși medicii i-au spus că nu va trăi mai mult de cinci. Despre această experiență a scris o carte*.
Povestea ei și povestea fiicei sale sunt, pentru mine, o dovadă a faptului că, atunci când crezi în Dumnezeu și I te încredințezi, ORICE lucru bun devine posibil.
***
Întrebări și activități pentru copii, gândite de un copil: Ana Stanciu, 13 ani*:
- Creează un acrostih! Scrie pe verticală cuvântul CREDINȚĂ. Fiecare literă va fi pe un rând. Pe fiecare rând trebuie să notezi o însușire a credinței (tale).
- Cine a adus credința în viața ta și cum anume?
- Cât de importantă este credința, pentru tine? Răspunde în 30–50 de cuvinte.
- Povestește o întâmplare despre puterea credinței în viața ta sau a celor apropiați.
- Joacă-te „Picnicul credincioșilor”:
La acest picnic nu se servește mâncare care hrănește corpul, ci una care ne hrănește sufletele.
Participanții vor avea la dispoziție:
- o foaie mare (A2/A3)
- ustensile de scris
- sufletul pregătit.
Pe foaie, cei care participă la activitate vor desena niște farfurii, pe care vor scrie ce hrană folositoare pentru suflet au găsit în Evanghelia de azi (ascultată la Biserică sau repovestită în textul de mai sus). Apoi, fiecare participant va scrie câte un răspuns la întrebarea: Ce voi face ca această hrană să ajungă la cât mai mulți prieteni? ATENȚIE! Este obligatoriu ca răspunsurile să fie diferite.
Ioana Revnic,
coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Articol scris și publicat pentru ȘCOALA DE DUMINICĂ LA BASILICA
Desen de Anastasia Agrici (8 ani)
*Citește cartea La porțile disperării – începutul speranței, publicată la Editura Cathisma. Cartea poate fi comandată AICI.
*Jocuri și activități adaptate și preluate din cartea Călătorește cu trei sfinți români, scrisă de Ioana Revnic și ilustrată de Astrid Mușat. Cartea a apărut la Editura Basilica și poate fi achiziționată de AICI.
