Trăiau odată un fiu și un tată care își iubea foarte mult copilul. Multe gesturi pline de dragoste și multe sacrificii făcuse părintele pentru acesta. Din tot ce trăiseră împreună, pe fiu îl emoționase peste măsură următoarea întâmplare.
La maturitate, cei doi ajunseseră să semene foarte mult. Purtau aceeași măsură și la haine, și la încălțăminte. Odată, când fiul și-a cumpărat o pereche de pantofi prea strâmți, i-a purtat tatăl – un timp – ca să-i lărgească. Se chinuia, deci, în locul băiatului său.
Într-o seară, după ce tatăl s-a descălțat și s-a dus la culcare, fiul i-a văzut picioarele. După o zi în care umblase doar în pantofii prea strâmți, picioarele tatălui erau o rană vie*.
***
Despre iubirea unui tată se povestește în Evanghelia de azi.
Un om avea doi fii. Despre întâiul născut aflăm, la un moment dat, că nu ieșea din cuvântul tatălui, pe când al doilea era altfel.
Într-o zi, fiul ce mic vine la tată, ca să-i ceară partea sa de avere. Părintele nu îi judecă purtarea, ci face fix cum îi cere acesta.
Cu banii primiți, tânărul pleacă într-o țară îndepărtată, unde duce o viață dezordonată și risipește tot ce are. Chiar atunci, peste acea țară se abate foametea. Ajuns un muritor de foame, fiul cel mic își caută de lucru și acceptă să fie paznic la porci. Meseria e foarte umilitoare pentru el: nu doar că lucrează în mizerie, ci are de-a face cu niște animale pe care evreii ca el le considerau necurate. Dar nici așa nu-i merge bine deloc. E, în continuare, flămând și amărât. S-ar fi hrănit inclusiv din mâncarea porcilor, însă nimeni nu-i dă și lui să o mănânce.
La un moment dat, fiul își amintește de tată și de slujitorii săi care nu duceau lipsă de nimic. Atunci, decide să se întoarcă acasă, să-i ceară iertare tatălui și să devină unul dintre slujitori.
Zis și făcut! Revine în țara sa și se îndreaptă spre acasă.
De departe, tatăl îl vede apropiindu-se: zdrențăros, murdar și slab ca vai de el. Părintelui i se face milă de băiatul cel mic, aleargă înaintea lui, iar când ajung față în față, îl îmbrățișează și îl sărută.
Nu îl ceartă, ci doar îl strânge în brațe, bucuros că îl vede din nou.
Fără să stea pe gânduri, fiul își recunoaște faptele: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”.
Tatăl nu-i reproșează nimic, nici de această dată.
Face, în schimb, altceva: dă poruncă să i se aducă hainele bune, pe care le purta cât timp locuia cu el; îi pune în mână un inel; îi dă încălțăminte nouă în picioarele obosite. Mai mult, poruncește să fie înjunghiat vițelul cel gras și să se facă o masa mare în cinstea lui, căci „fiul (…) mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
Dar ce se întâmplă, în tot acest timp, cu fratele mai mare?
Întorcându-se de la câmp, unde lucrase, acesta aude cântecele și veselia din casa părintească. Îi cere explicații unei slugi, care îi spune că fratele lui se întorsese sănătos acasă. Fiului celui mare i se pare că tatăl nu procedase corect, sărbătorind, în loc să îl pedepsească pe mezin, pentru tot ce făcuse. Se enervează și nu vrea să stea cu ei la masă, chiar dacă tatăl îl roagă să li se alăture. Îi reproșează în schimb acestuia că, deși îi slujește de mulți ani fără să îi iasă din cuvânt, el nu a primit niciodată nici măcar un ied, ca să petreacă cu prietenii.
Tatăl îl ascultă și nu îi zice niciun cuvânt aspru. „Fiule”, îi amintește el, „tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt”. Dar fratele mai mic „mort era și a înviat” (era vorba – desigur – de o moarte și de o înviere sufletească); „pierdut era și s-a aflat”, adică a abandonat o viață plină de fapte rele, și-a recunoscut greșelile și era gata să se îndrepte. Iar această întoarcere merită să fie sărbătorită.
***
Despre parabola fiului risipitor s-au scris mii de pagini. Ba chiar s-a spus că, dacă din toată Biblia ar rămâne doar aceasta, ar fi suficient să ne dăm seama din ea cum este Dumnezeu, deci și cum ne iubește El.
În dragostea tatălui pentru fiii lui vedem dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Felul în care iartă tatăl (deci și Dumnezeu) este dincolo de logica omenească. Dar oricine poate avea parte de iertare, dacă își asumă greșelile și apoi le mărturisește, în spovedanie.
Această pildă arată și că Dumnezeu nu ne îngrădește în niciun chip libertatea. Tatăl nu-și judecă fiii, ci le respectă deciziile.
Parabola este, desigur, și povestea oricărui om care, după ce greșește, se întoarce – totuși – în brațele părintești ale lui Dumnezeu. Cred că abia când faci acest lucru ajungi să te simți acasă.
Marele „neînțeles” este, pentru mine, fiul cel mare. Corect și râvnitor, rămâne oarecum în umbră, ca oamenii care – în zilele noastre – muncesc și își văd de ale lor, fără să crâcnească și fără să ceară în schimb mare lucru. Se simte, pe bună dreptate, marginalizat și ne este destul de greu să înțelegem CU CE greșește acesta.
Între dreptate și dragoste, fratele cel mare alege dreptatea. Este atât de revoltat că tatăl nu procedează „corect”, încât nici măcar nu îl mai poate numi frate pe fratele lui: „Dar când a venit acest fiu al tău”, îi zice el tatălui, iar vorbele sale arată cât de împietrită îi era inima.
Cel mai trist mi se pare că nu poate să se bucure nici de însănătoșirea sufletească a fratelui său, nici de bucuria tatălui. Totuși, tatăl îl roagă să vină alături de ei. Pentru că fiecare om – păcătos sau drept – își găsește un locșor în dragostea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu.
Întrebări și activități pentru copii
- Crezi că dorința de a experimenta, de a descoperi lumea pe care o are fiul cel mic reprezintă, în sine, ceva rău? Care sunt beneficiile și care sunt riscurile unei asemenea atitudini? Caută argumente pro și contra opiniei tale.
- În Evanghelia de azi se spune că fiul cel mic „și-a venit în sine”. Ce înțelegi tu, din această expresie?
- Povestește o întâmplare din viața ta sau din viața cuiva cunoscut prin care să arăți cum „își vine în sine” un om.
- Invidia dintre frați este o temă foarte frecventă în basmele românești. Citește „Prâslea cel voinic și merele de aur”, pentru a descoperi ce consecințe are acest sentiment.
- Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni e greu de cuprins în mintea noastră. Eu îmi imaginez că este egală cu toată dragostea părinților pentru copiii lor, multiplicată la infinit. Tu cum îți imaginezi dragostea lui Dumnezeu?
IOANA REVNIC,
coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Articol scris și publicat pentru ȘCOALA DE DUMINICĂ LA BASILICA
Desen realizat de Maria Baltagă (13 ani), în cadrul concursurilor „Spune-mi o poveste pentru suflet”
*adaptare după Alex. Ștefănescu, Cum am colaborat cu tatăl meu, text publicat în „România literară”, nr. 42/ 2020.
