A fost odată o fetiță. S-a născut prima din cei cinci copii ai părinților. Dumnezeu a ales-o pe ea, știind că va fi suficient de puternică pentru a purta cu bine această grea cinste de a fi copilul mai mare.
Căci să fii copilul mai mare nu-i chiar așa minunat pe cât s-ar crede. Să fii mereu cel care trebuie să lase de la el pentru că este mai mare, cel care trebuie să cedeze locul din brațele mamei copilului mai mic, deși tânjește și el după căldura și siguranța lor, copilul care trebuie să fie un exemplu pentru ceilalți frați… adesea e mult pentru un copil.
Un astfel de copil am fost și eu, prima născută în familia mea. Dintr-un motiv greu de înțeles, nu am reușit să pricep unde se termină spațiul meu și unde începe al celorlalți, așa că ani de zile m-am confundat cu cei din jur. Știam că trebuie să am grijă, să mulțumesc, să nu supăr și să fiu eu însămi bine, oricum ar fi. Pur și simplu, nu știam cine sunt cu adevărat.
De pe la 20 de ani, am început să visez la propriii-mi copii. Visam să am o fetiță pe care să o cresc cum credeam că e mai bine și să o iubesc așa cum avusesem nevoie eu, fetița care fusesem. Am așteptat-o mult, pentru că l-am așteptat mult pe tatăl ei.
Și ea a apărut, într-o zi fierbinte de iulie, iar venirea ei în viața mea mi-a dat primul sens, unul profund, cutremurător. Devenisem soție și mamă, iar aceste două definiri erau tot ceea ce cerusem în miile-mi de rugăciuni.
Viața de mamă m-a acaparat total. Priveam în ochii negri și migdalați ai fetiței mele și, pentru mine, nu exista fericire mai mare decât să fiu în preajma ei. Eram doar mamă și așa am fost câțiva ani, doar mama Nectariei și, atât cât puteam, soția soțului meu.
Apoi, după doi ani și jumătate, am devenit mamă de doi copii.
Doctorița de familie mi-a spus, zâmbind, că abia acum devenisem mamă cu adevărat. Am înțeles într-un târziu vorbele ei. Când am simțit că lumea nu se mai învârte după râsul și plânsul primului meu copil, ci după doi omuleți, am devenit altcineva: mamă de doi copii și, atât cât puteam, soția soțului meu.
Între scutece, mers de-a bușilea, primii pași, primele cuvinte, primele litere strâmbe în bilețele de dragoste, viața noastră și-a urmat cursul. Copiii mă împlineau și mă făceau fericită.
Însă eram mereu obosită și tot departe de mine însămi. Atunci când vorbeam despre mine, spuneam că sunt mamă și soție. Pentru că doar atât știam să fiu.
Într-o zi de mare sărbătoare, pe 7 ianuarie, familia noastră a ajuns să numere cinci membri. Pe Maria lui Ioan, cum i-a zis nașa, am dorit-o toți și, în primul rând, frații ei.
O femeie necunoscută m-a întrebat odată, în parc, de ce mi-a mai trebuit al treilea copil, doar aveam deja fată și băiat. Da… oare de ce venise Maria?
Cât am fost însărcinată cu Maria am plâns mult, mult. Din cauza hormonilor, a grijilor, a judecății celorlalți, a greutăților care au venit avalanșă peste noi, de parcă cineva se răzbuna pentru că îndrăznisem să aduc o nouă viață pe pământ. Am plâns cât nu am plâns în celelalte două sarcini la un loc.
Toate o luaseră razna și mica mea lume intrase dintr-odată în derivă. Nu mai știam nimic din ce știusem până atunci. Tot ce știam era că, undeva, mă pierdusem…
În oglinda mare din holul de la intrarea în micul apartament se privește o femeie. Nu e prima oară când se privește. Se cercetează critic zilnic, analizând și observând lucruri nesfârșite care nu îi plac la ea.
Azi, aceeași femeie se uită la imaginea reflectată în oglinda cu rama maronie și vede altceva. Vede o femeie frumoasă, plânsă, obosită și puternică. Nu o deranjează cearcănele pe care nici fondul de ten nu le acoperă total. Nici cicatricea celor trei operații prin care a adus în lume trei copii. Nici părul care nu a fost la coafor de luni bune. E împăcată cu ea însăși, după ani și ani.
În ziua când am văzut în oglinda cu rama maronie această femeie am înțeles că ea e tot ce am. Și am hotărât să am grijă de ea. Să o accept, să o prețuiesc, să o înțeleg, să-i ofer răbdare, atenție și timp.
Dacă aș scrie o poveste despre viața mea, povestea s-ar numi „Cum am devenit ceea ce trebuia să fiu”. Mi-a luat ani de zile acest drum… L-am făcut datorită copiilor mei.
Eu le-am dat viață. Iar ei m-au redat pe mine însămi – mie.
Mădălina ANDREESCU
Premiul SPECIAL la concursul
„Mama și darul vieții”
Pictură de Alexandra Rotari, 11 ani
