Era o zi frumoasă de iarnă. Seara trecută ninsese și un strat mic de zăpadă se așternu pe străzile cotropite pe pașii grăbiți ai trecătorilor animați de ritmul trepidant și de grijile din preajma sărbătorii Crăciunului. După multă strădanie am reușit să construiesc un om de zăpadă.
S-a făcut noapte și, obosit de peste zi, după lupta cu zăpada care greu se adunase în bulgări, m-am culcat. Pe la jumătatea nopții, m-am trezit vrând să privesc de la fereastra camerei mele omul de zăpadă, asemeni copilului din poezia După melci citită de bunicul cu un an înainte de a pleca în veșnicie. Copilul lui Barbu era obsedat de gândul că melcului ar putea să-i fie frig, dar eu gândeam că omului meu de zăpadă ar putea să-i fie stingher colțul străzii în care-l abandonasem, alungat nu de Vifornița bătrână, ci de umbrele nopții.
M-am uitat pe geam și nu am văzut nimic. Mi-am deschis larg ochii, crezând că încă nu m-am dezmeticit. M-am îmbrăcat și am ieșit din casă. Mut de uluire, am văzut că tot ce mai rămăsese din omul meu de zăpadă era o dâră lungă de zăpadă. Am urmat-o curios și am ajuns într-o peșteră uriașă. Am intrat și am văzut o mulțime de oameni de zăpadă. Unul, urieșesc, stătea în fața lor și le vorbea:
– Dragii mei frați, zăpada este prea puțină anul ăsta, trebuie să folosim cele mai puternice vrăji ale noastre, trebuie să salvăm Crăciunul.
În mulțimea de oameni de zăpadă, l-am recunoscut pe al meu. Avea un joben negru, niște cărbuni din spatele casei drept ochi, un nas dintr-un morcov proaspăt scos din cămară și un fular roșu și vechi – fusese al bunicului care-mi citea în fiecare seară de Crăciun despre Micul Iisus și miracolul nașterii sale în peștera rece. Bunicul nu mai este acum, dar glasul lui mi-a rămas ca un ecou și mi-l pot imagina, împreună cu mine în noaptea tainică a Crăciunului, în miros de cetină și tămâie arsă de bunica.
– Am putea transforma grijile oamenilor în zăpadă, mi-am auzit omul de zăpadă spunând cu entuziasm. Copiii s-ar bucura de nea și adulții poate ar retrăi și ei bucuriile albe ale copilăriei.
– Dar noi suntem din zăpadă, nu putem face asta fără intervenția unui om.
– Știu cine ne-ar putea ajuta, spuse omul meu de zăpadă îndreptându-și privirea înspre mine.
De unde știa el că eu eram acolo??? Atunci toți oameni de zăpadă m-au văzut. Ei m-au condus într-o cameră unde era un tron. M-am așezat pe el.
Un om de zăpadă a venit lângă mine cu o baghetă în mână. A fluturat-o de trei ori în fața mea și o lumină puternică apăru. După ce a dispărut, am ieșit din peșteră și am văzut cum spre cer se ridicau mii de puncte strălucitoare. Erau grijile oamenilor care se urcau la cer.
După un timp, am observat că din tăriile cerului a început să ningă. Printre fulgii imaculați, colțul ochiului meu a zărit lumina orbitoare a Stelei. Colțul inimii mele a vibrat atunci. Am înțeles că, înainte de Crăciun, până și oamenii de zăpadă pregătesc miracolul.
Bucurați-vă, oameni!
Alexandru Ioniță,
clasa a V-a
Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” Iași
Desen de Ruxandra Lazăr, 11 ani
Lucrări participante la concursul SOPS 17 – „Spune-mi o poveste de Crăciun”
***
Susțineți proiectele Asociației Spune-mi o poveste pentru suflet
Cont: RO65BTRLRONCRT0624723301
Banca Transilvania – Bucureștii Noi
C.I.F 44531306
Paypal @spuneopoveste
