10 Mai a fost, cândva, Ziua Națională a României și este cunoscută drept Ziua Regalității.

În 10 mai 1866, viitorul principe Carol I de Hohenzollern Sigmaringen sosea la București și era încoronat. Apoi, la 10 mai 1877, Principele Carol I a proclamat Independența României. Tot în 10 mai, 4 ani mai târziu, adică în 1881, România a devenit regat, iar Carol I – primul rege al României.

 

Iată ce a spus acesta, când a primit coroana regală: „Cu mândrie primesc aceasta coroană, care a fost făcuta din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică. O primesc ca simbol al independenței și puterii României (…) Să trăiască iubita nostră Românie”.

***

 

Despre curajul cu care românii și-au câștigat neatârnarea, despre istoria țării noastre vorbește și George Coșbuc în „Povestea unei coroane de oţel”. Ascultați un fragment din acest text în care scriitorul arată că NIMENI în afară de Dumnezeu și de noi înșine nu este stăpân pe soarta românilor.

 

«Grija cea dintâi şi cea de pe urmă a marilor voievozi pe câţi i-am avut noi de-a lungul vremii, a fost întărirea neamului nostru.

 

Neamul românesc a fost şi este neam statornic aşezat. De când îşi aduce lumea aminte, pe noi aicea ne ştie, pe marginile Dunării şi pe coastele Carpaţilor. Acesta ne-a fost, poate, norocul cel mai mare dintre câte le-am avut.

Au răsărit neamuri de-atunci – căci sunt două mii de ani – şi s-au stins, iar noi am răzbit prin veacuri şi-am rămas tot unde am fost. Au venit peste noi limbi străine şi-au căutat să ne împrăştie, ori să ne împingă în lături, ca să-şi facă loc, şi poate că ne-au clintit vremelniceşte şi ne-au revărsat pe de lături, dar precum apa valului izbit pe ţărm se scurge iarăşi la matcă, aşa şi noi ne-am întors la locul aşezării de baştină.

 

S-a adeverit cu noi vorba că «apa trece, pietrele rămân». Răul care nu ne-a lăsat să ne întărim într-ajuns a fost că aveam două domnii, a Munteniei şi a Moldovei. Şi eram împărţiţi în faţa duşmanilor. Şi răul s-a tot sporit, şi-n urmă turcii ne-au copleşit, aşa că mai mult de o sută de ani n-am avut nici domn, nici ţară, căci ţara ne era robită, şi domnul un slujbaş al turcilor. Dar răul acesta ne-a deschis ochii şi ne-a arătat primejdia. De când am început să răsuflăm iarăşi, cel dintâi gând ne-a fost unirea domniilor.

 

Strămoşii noştri or fi înţeles ei ce bine le-ar fi adus unirea Moldovei cu a Munteniei, dar poate vremile şi străduinţele duşmanilor nu le-au îngăduit s-o facă.

Deodată cu unirea ţărilor surori, noi am ajuns s-avem un domn statornic – ales de noi, nu trimes cu de-a sila de turci şi de ruşi. Cel dintâi domn al românilor uniţi, vrednicul de amintire veşnică Alexandru Ioan Cuza, nu era întru toate pe voia stăpânirilor cari ne ţinură parte înpotriva turcilor şi ne-au ajutat să ne unim.

Ele cereau să ne alegem un prinţ dintr-un neam de domnitori străini. Atunci am ales pe prinţul Carol.

Neamul nostru, unit fiind, s-a deşteptat tot mai mult, a prins puteri din an în an tot mai temeinice şi se simţea tot mai în stare să fie volnic pe soarta lui.

 

Domnia statornică ne-a adus o oaste statornică; şi astfel, bizuindu-ne pe trăinicia neamului, pe domn şi pe oaste, la 1877, când s-au încurcat turcii iarăşi în război cu ruşii, neamul românesc s-a simţit tare îndeajuns ca să scuture jugul robiei turceşti.

 

Şi, ca să dovedim că suntem vrednici de libertate, am trimes oştirile noastre peste Dunăre să se măsoare cu turcii.

Războiul acesta a fost cea mai bărbătească încordare a neamului nostru, a neamului întreg.

Am biruit pe turci; am dovedit lumii vrednicia noastră în zile de primejdie mare şi de-atunci suntem liberi, stăpâni pe ţară şi pe faptele noastre.

 

Nici turcul, nici rusul, nici nimeni pe lumea asta nu se mai amestecă în trebile ţării noastre, NIMENI afară de Dumnezeu şi de noi înşine nu e stăpân pe soarta românilor.

La patru ani după război, la 1881, domnia noastră a fost ridicată în vaza lumii şi pusă alături cu stăpânirile străine cele de treaptă mijlocie. Că până atunci domnia noastră era principat, iar domnitorul nostru era prinţ sau vodă. De la 1881, ţara noastră e regat, iar domnitorul rege. (…)

 

Până-naintea războiului, noi nici n-aveam loc în casa unde erau adunate stăpânirile. Stăteam prin tindă, ca slujitorii, căci eram robiţi turcului, iar turcul sta la masă ca stăpân şi el vorbea în numele nostru.

 

După ce prin război ne-am rostit domnirea neatârnată de-a turcului, am intrat în casa stăpânilor şi ni s-a dat loc mai către uşe, căci domnia ne era principat.

 

La 1881, stăpânirile cele mai cu putere, văzându-ne vrednicia, ne-au chemat mai la mijlocul mesei. (…) De-acu înainte numai ajutorul lui Dumnezeu să se reverse asupra neamului şi a ţării noastre. (…)

 

Numai de la cuminţenia noastră a tuturor atârnă de acum, pe lângă voia Celui de sus, soarta românilor. Să ne încredem ca şi pân-acum în puterile neamului nostru şi să fim gata de lupte şi de jertfe, când e vorba de ţara în care zac înmormântate oasele părinţilor noştri şi, iubindu-ne unii pe alţii, să adunăm toate năzuinţele vieţii noastre înspre o singură ţintă a neamului întreg, spre ţinta cea cuprinsă într-aceste patru vorbe: PATRIA ŞI DREPTUL MEU!»

Ascultați înregistrarea AICI sau pe YouTube:

*

În această perioadă în care #FacemBineleAcasa, vă invit să vă alăturați proiectului #povestidecuraj, desfășurat în colaborare cu Asociația România pentru Viață. Dacă știți o poveste de curaj trăită sau citită, dăruiți-o și altora! O așteptăm la adresa contact@faptepentruviata.ro. O vom publica pe site-ul faptepentruviata.ro. Unele povești vor fi înregistrate audio.

Avem nevoie de povești de curaj, pentru a face astăzi fapte de curaj.

Ioana Revnic&România pentru viață

La vioară – Mălina Ciobanu