Maica Domnului a apărut pe lume datorită rugăciunilor părinților ei. Legendele noastre populare spun acest lucru, dar adaugă adevărului istoric întâmplări miraculoase.
Poporul român are numeroase creații populare despre Maica Domnului. Folcloristul Simion Florea Marian a fost primul care le-a adunat și le-a publicat – în 1904 – într-o carte.
Iată una dintre legendele bucovinene despre nașterea și copilăria Fecioarei Maria.
***
Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului, erau foarte bătrâni și tare se mai întristau că nu avea cine să îi îngrijească, acum, că ajunseseră neputincioși…
Mai mult: ori de câte ori duceau colăcei la biserică, pălămarul (adică paracliserul) nu le primea pe masă colăceii, ca ai altor credincioși… De ce? Pentru că toți îi credeau nevrednici să-I aducă jertfă lui Dumnezeu, dacă nu aveau copii.
Azi așa, mâine așa, până ce într-o zi, Ioachim s-a amărât foarte tare.
– De când suntem luați – și, slavă Domnului, suntem luați de mult, nu avem niciun copil, Ană. Și jertfa noastră de la biserică, în loc să fie primită pe măsuța, ca jertfa altor soți, e pusă întotdeauna sub măsuță… Îmi vine să îmi iau lumea în cap, de supărare, să nu știe nimeni unde-am mers și ce-am făcut…
Cei doi s-au înțeles să plece în pustiu. Ioachim într-o parte a pustiului; Ana – în alta.
Acolo, să se roage lui Dumnezeu. Și, dacă Dumnezeu are să se îndure să le dea un fecior sau o fecioară, au să ducă copilul și au să îl închine bisericii…
Zis și făcut. Cât și pe unde a umblat Ioachim nu se știe. Cred unii că a ajuns la un sihastru, care l-a îndemnat să se întoarcă acasă, căci Dumnezeu a hotărât să le asculte rugăciunile.
Ana a mers și-a tot mers, până ce a ajuns într-o poiană. Obosită, s-a așezat acolo și a început să plângă. Plângea și se ruga lui Dumnezeu să îi dăruiască un copil.
Când s-a liniștit, a scos o carte de rugăciuni și a început să citească. Și-atunci, pe neașteptate, a văzut o frunză de păr a plutit în aer, a venit spre ea, s-a așezat pe paginile cărții și acolo a rămas.
Ana s-a uitat cu mirare la frunză – prin preajmă nu era niciun păr, poate că frunza căzuse din cer… Pentru că era foarte frumoasă, a luat-o, a mirosit-o, a sărutat-o pe amândouă părțile, după care și-a pus-o în sân.
La scurt timp, Ana și-a dat seama că este însărcinată și s-a întors acasă. Când i-a venit vremea, a născut o copiliță – pe Maria. Să fi prins pe Dumnezeu de picior, și bucuria n-ar fi fost mai mare…
Ioachim și Ana o țineau ca pe palme pe copila lor. Le era dragă, foarte dragă Maria, de dragă ce le era au și uitat că au promis-o bisericii. Dar când micuța a împlinit trei ani, părinții și-au adus aminte de asta și au dus-o la lăcașul la care slujea un preot, Zaharia.
Și după ce au închinat-o, i-au făcut un pătuț, să aibă unde se odihni, apoi au lăsat-o acolo și s-au întors amândoi acasă.
Maria a rămas la biserică. Și fiindcă era mică, venea la dânsa un înger, stătea de vorbă cu ea, o ungea cu mir pe buze și aceea era toată mâncarea ei. Mâncare cerească…
Și așa a petrecut ea la biserica aceea 12 ani, singură ziua și noaptea,
Singurică, singurea,
Și creștea, mereu creștea,
Și voinică se făcea,
Și voinică, și frumoasă
Ca o floricic-aleasă
Și a lumii-mpărăteasă!
(Text adaptat)
