TOVARĂȘII DIN PUSTIU

 

Nu e ușor să fii stareț! Ești părintele tuturor călugărilor de la mănăstirea ta. Îi îndrumi. Îi sfătuiești. În fața lui Dumnezeu, ești răspunzător pentru tot ce fac ei. Așa cum mama și tata sunt – acum – răspunzători pentru tine.

 

La schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” de lângă Iordan, starețul Ioan Iacob avea multe îndatoriri. Dar nu a încetat nicio clipă să se roage. La biserică, alături de ceilalți călugări. Sau singur – în chilia sa. Sau pe Valea Iordanului, în pustie. Căuta locuri cât mai ascunse. Ca să stea de vorbă – liniștit, pe îndelete – cu Dumnezeu.

 

De aceea, se mută într-o peșteră din pustiul Hozeva, aproape de altă mănăstire. Ai văzut vreodată un cuib de rândunică, făcut la acoperișul unei case? Ai observat că păsările îl pitesc bine, ca să nu ajungă la el cineva și să îl strice? Atât de mică și de bine ascunsă în stâncă părea noua locuință a ieromonahului Ioan Iacob. Cățărată în munte, la zeci de metri deasupra pământului, la ea se ajungea doar cu o scară, pe care Sfântul o cobora foarte rar.

 

Dar nu era o peșteră obișnuită. Acolo Sfânta Ana, mama Fecioarei Maria, s-ar fi rugat lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică. Iar El – a ascultat-o.

 

În peșteră, Sfântul Ioan Iacob rămâne șapte ani. Până la sfârșitul vieții. Nu primește vizitatori. Cu lumea comunică prin ucenicul său, Ioanichie, care stătea cu el.

În singurătate, scrie în românește, traduce din greacă și e cu gândul la Dumnezeu. Doarme puțin. Pe o scândură. O piatră îi ține loc de pernă. Mănâncă și mai puțin: mai ales, pesmeţi, pe care-i împarte cu păsărelele venite din pustiu la fereastra și la intrarea peșterii sale.

 

Timpul trece. Cu rugăciuni. Cu doruri de România aflată departe. Cu multe suferințe și boli de care Sfântul Ioan Iacob nu se plânge.

Iar Dumnezeu îl cheamă la el într-o zi de miercuri, 5 august 1960. Avea 47 de ani. 

 

 

La înmormântare, în peșteră vin, pe lângă preoți și călugări, niște musafiri cu totul și cu totul neașteptați. Când slujba începe, apar multe păsări. Erau cele cărora le dădea zilnic să mănânce. Veniseră să își ia rămas-bun de la ocrotitorul lor, înainte ca trupul lui să fie pus în mormântul din stâncă.

 

Despre ele, cineva care a fost de față scrie: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră”.

 

Toţi cei prezenți văd în această întâmplare un semn că românul Ioan Iacob a dus o viață de sfânt.

*** 

REÎNTÂLNIREA

 

Au trecut 20 de ani.

Într-altă parte a lumii, în America, un preot-călugăr care trăise o vreme la Hozeva și care fusese ucenicul Sfântul Ioan Iacob, ducea dorul sfătuitorului său.

 

Într-o noapte, acesta i se arată în vis: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva şi mă vei vedea”, îi spune el.

 

Acesta nu mai stă pe gânduri. În vara lui 1980, se întoarce în Ţara Sfântă. Aici, află că Sfântul Ioan Iacob nu mai este în această lume. Atunci, merge la peştera Sfânta Ana, să se închine la mormânt. Urcă în peșteră. Se roagă. Plânge. Își dorește să-l vadă pe duhovnicul său, ca să-i sărute măcar veșmintele. Pentru ultima oară.

 

Când mormântul este deschis, un miros frumos se revarsă afară.

Când se apropie, vede că trupul sfântului și îmbrăcămintea sunt întregi.

 

După câteva zile, moaștele Sfântului Ioan Iacob sunt coborâte din peșteră și duse la Mănăstirea Hozeva, unde se află și azi.

Erau mii de oameni acolo, în ziua în care trupul neputrezit și bine mirositor e pus în raclă și așezat în biserică.

Printre ei – și o româncă. Aceasta trăia de ani buni la Ierusalim.

Fără să o vadă nimeni, ia bocancii sfântului. Voia să aibă o amintire de la el! Duce încălțările acasă, unde le îngrijește ca pe un lucru de mare preț. După un timp, sfântul i se arată în vis, certând-o: „Femeie, să-mi aduci bocancii înapoi!”

Aceasta se înfricoșează și ascultă.

Până azi, bocancii tociți și prăfuiți, se află în picioarele Sfântul Ioan Iacob.

 

În pustiul Hozevei, pe lângă mulți sfinți despre care citim în cărți, există un singur sfânt român: Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul). I se mai spune: Sfântul Ioan Iacob de la Neamț sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Ziua lui este în 5 august.

Oameni din toată lumea vin la el, i se închină, i se roagă, îi cer ajutorul.

Cândva, poate că trupul Sfântul Ioan Iacob se va întoarce acasă. La Mănăstirea Neamț, în Moldova.

De obicei, moaștele sfinților se păstrează într-o biserică din locul în care au trăit în ultimii ani ai vieții pământești. 

De aceea, deși ne-am dori mult să îl avem în România, doar printr-o mare minune acest lucru s-ar putea întâmpla.

Dar Sfântul nu ne uită!

 

El pare că așteaptă să pornească la drum, cu bocancii săi învechiți, pe care i-a purtat zeci de ani.

Oare în ce călătorii neștiute de noi mai pleacă? Pe cine mai vizitează?

Ai simțit în suflet bucurie și pace, atâta vreme cât i-ai citit povestea?

Atunci, cred că Sfântul te-a vizitat și pe tine.

A venit.

Ți-a stat alături.

S-a bucurat că vrei să îl cunoști.

S-a rugat pentru tine.

Te-a binecuvântat.

 

(Sfârșit)

Acum, micule cititor, răspunde și desenează de zor.

 

 

Text de Ioana Revnic

Desene de Elena Dărăban, 

Călătorie în copilăria sfinților –   

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț (IV)

 

Te-ar putea interesa și:

Călătorie în copilăria sfinților (I) – Al cui este acest copil?

Călătorie în copilăria sfinților (II) – Adevărul

Călătorie în copilăria sfinților (III) – Alegerea

 

„Călătorie în copilăria sfinților. File de poveste” este proiectul anului 2021, desfășurat de Parohia Sfântul Pantelimon – Foișorul de foc, din București. Mai multe detalii găsiți pe PAGINA DE FACEBOOK dedicată acestuia.

 

 

292