În 4 mai 1955 a trecut la cele veșnice George Enescu.

El și soția sa, Maruca, plecaseră din țară de ceva vreme. Compozitorul era din ce în ce mai bolnav. Spondiloza îl chinuia de multă vreme. Artroza sa progresivă se agrava.

Avusese de mult nevralgii. Gulerele scrobite, plastroanele de la cămașă; inconfortul din călătorii, la clasa a 2-a sau în vagoane fără geamuri – îi accentuaseră suferința. Dormea mai bine așezat, decât întins. În ultimii 20 de ani de viață, a dormit într-un fotoliu.

Dar dacă ar fi fost doar boala… Dar mai erau și banii, tot mai puțini.

Și totuși, nu-mi lipsește nimic, scria el. Am sub ochi, într-un ungher din singura mea odaie – care e în același timp salon, sufragerie, atelier și dormitor – colecția aproape completă a operelor lui Bach, câteva partituri de Wagner și alte câteva – uite cât sunt de bogat! Prețul meu a fost să închin un respect absolut artei mele – aș spune mai degrabă religiei mele.

 

A câștigat câțiva bani dirijând sau predând, deși mărturisește că nu i-a plăcut niciodată să fie profesor.

În 1953 a mers la Londra, pentru o serie de concerte, dar, în timp ce dirija un concert, s-a prăbușit dintr-odată pe podium, ca un mort. Și-a revenit acolo pe scenă, și-a dat seama că nu mai poate vorbi și a început să fluiere un concert de Bach, pentru a anunța lumea că e încă în viață.

A fost adus în Franța, cu un avion special trimis de Yehudi Menuhin, elevul lui. A fost internat și i s-a interzis să mai lucreze. S-a oprit din lucrat abia în 1954, când a făcut acasă un atac cerebral violent, care i-a paralizat o jumătate din corp.

Un român generos l-a găzduit într-o cameră din luxosul hotel Atala. Acolo primea prietenii cu care discuta despre muzică, despre concerte, despre pictură. Se străduia din răsputeri să fie vesel… Doar lui Yehudi i-a spus cât de neîmplinit se simte: N-am reușit să fac tot ce era în mintea mea. Mi-ar fi trebuit 400 de ani și uite că e posibil să nu-i prind chiar pe toți.

În camera din hotelul Atala a și murit, în 4 mai 1955.  

***

„Povestea aceasta începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei și se isprăvește aci, în inima Parisului… Pentru a merge din satul în care m-am născut spre marele oraș unde-mi sfârșesc zilele, am străbătut o cale anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată. A fost lung, desigur, acest drum. Dar cât de scurt mi s-a părut!” mărturisea George Enescu.

Urmăriți acest spectacol care i-a fost dedicat lui George Enescu: 

Evocare de Ioana Revnic 

Surse: 

Dan Coman, ,,Enescu. Caiete de repetiții” (carte apărută la Ed. Polirom, în colecția Biografii romanțate) și ,,Amintirile lui George Enescu” de Bernard Gavoty.