Valeriu Turea, autorul volumului Vișinul baronului Münchhausen (apărut în primăvara aceasta la Editura Cartier) este diplomat și jurnalist. A fost ambasadorul Republicii Moldova, în Portugalia. În prezent, este ministru-consilier la Ambasada Republicii Moldova din România.
Scurta fișă de prezentare din recenta sa carte dă impresia că autorul nu ar avea prea multe în comun cu literatura, ci, mai degrabă, cu arta fotografică. Mai ales că a avut câteva expoziții de fotografii, iar lucrările lui ilustrează o carte (Spre Meka…, de Alexandru Macedonski), publicată în 2018, tot la Cartier. În plus, proaspătul său volum, Vișinul baronului Münchhausen, este ȘI un album fotografic. Însă nu numai atât.
Ce (mai) este Vișinul baronului Münchhausen?
O colecție de însemnări despre întâmplări importante din viața unui diplomat de carieră și despre oamenii pe care i-a cunoscut. Un instrument de PR pus în slujba țării pe care o reprezintă. O carte cu proze. Dar și un un breviar propriu de mici frumuseți ale vieții personale, căci în mod deliberat Valeriu Turea alege să vadă mai ales lucrurile senine din jur. E o sumă de evocări nostalgice și de observații zilnice.
Ce au în comun aceste note? Au zvâc. Au umor. Au candoare. Și autoironie. Sunt scrise cu talent literar – salvator atunci când autorul vorbește despre unele persoane semnificative mai ales pentru el însuși: acestora le uităm – după ce citim – numele, dar nu și poveștile.
Pentru necunoscătorii într-ale diplomației, Vișinul baronului Münchhausen este și o carte despre îndeletnicirile unui ambasador…
Ce face un ambasador?
Își îndeplinește obligațiile de serviciu. Printre altele – organizează evenimente culturale la ambasadă. Face lobby pentru scriitorii din țara lui. Le citește cărțile. Scrie despre ele. Participă la evenimente organizate de alții. Le descrie. Negociază. Se întâlnește cu oficialități de rang înalt. Vorbește despre aceste întâlniri. Merge la recepții. Dezvăluie ce se-ntâmplă pe-acolo: „– Aseară am fost la o recepție. Am vorbit cu Ambasadorul Franței și așa m-o mai lăudat… – Chiar? Și ce v-a zis, dle Ambasador? – «Excelența Voastră, Excelența Voastră…»”.
*
Un ambasador face față (în orice moment!) protocolului impus de funcție: „Am avut un moș, bădița Vasile, care în tinerețe era cel mai voinic om din sat: putea răsturna de unul singur un camion. Un timp, lucrase la cariera de piatră, iar mai apoi a zis că se duce la stână să se sature de aer curat păscând oile. Într-o vară, venisem acasă în concediu și ne-am înțeles să-mi dea un caș. Am tras mașina mai într-o parte (eram cu CD, nu așa, foaie verde!), am coborât și, prudent să nu calc pe unde nu trebuie, am intrat în ocol. Bădița Vasile își aliniase ciobanii ca la riglă și când am deschis gura să dau „Bună ziua!”, și-a întins strună mâinile ca la armată și a strigat din răsputeri:
— Ambasada Republicii Moldova!!!”
*
Un ambasador aduce un pic de Basarabie, oriunde s-ar afla, prin stărinătățuri: „De patru ani visam să sădim in curtea Ambasadei [din Portugalia – n.n.] un vişin din Moldova şi iată că s-a înfăptuit. Ieri, de Dragobete. Azi-dimineaţă, înainte de toate i-am dat lui bineţe: ce mai face vişinul nostru, incă nu a înmugurit? Ce să facă un vişin sădit cu dragoste? Creşte! Aşteaptă să înflorească şi-atunci mirii îşi vor schimba inelele sub coroana lui. Iar când va începe să mai dea şi rod, în general va fi de huzur: copiii se vor căţăra în copac, bunicile vor face dulceaţă, gospodinele tinere vor umplea borş cu lăstari, iar baronul Munchhausen îşi va încărca arma cu samburi şi va purcede la vânătoare de cerbi. 🙂 Da, şi încă ceva tare important: dacă, Doamne fereşte, va apărea pe ici-acolo cate o supărare în comunitate, „împricinaţii” vor cădea la învoială: hai să ne împăcăm sub vişinul nostru, la Ambasadă…”
*
Un ambasador cucerește domnișoarele: „La început, credeam că a fost o întâmplare. Drăguță, dar nimic mai mult. Mă rog, se mai întâmplă să-ți zâmbească vreo domnișoară. O simpatie nu-i neapărat să ia proporții ca-n piesele lui Shakespeare. Dar când am văzut – o a doua, a șaptea oară că-și lasă cu timiditate pleoapele în jos, chiar m-am pierdut cu firea. Ce să faci, cui să te jeluiești? Și într-o zi… s-a apropiat roșie ca macul lui Alecsandri, rostind abia șoptit:
— De mult voiam să vă fac o mărturisire…
Am simțit că mă iau fiorii, dar nu voiam să leșin înainte de a auzi pană la capăt ceea ce nu ți-i dat să auzi chiar în fiecare zi.
— Tare mai semănați cu bunelul meu…
Și a adăugat sugrumată de emoție:
— Dumnezeu să-l ierte…”
*
Un ambasador se roagă, plin de smerenie: „Dă-mi, Doamne, sănătate la trup și la cap, tristeți pe care să le pot depăși, ajută-mă să nu fac nimănui nicio porcărie. Și, dacă nu-ți cer prea mult, ferește-mă să pun virgulă intre subiect și predicat…”
*
În sfârșit, un ambasador își dresează nostalgiile. Cele mai reușite pagini carte (și cele mai emoționante) sunt prozele despre copilărie, despre școală, despre prieteni și – îndeosebi – despre Mamă.
*
Textele din Vișinul baronului Münchhausen sunt, în esență, o pledoarie deloc ostentativă pentru generozitate, pentru dragoste de oameni, pentru bucuria de a fi în lume și cu lumea. Ele au fost răspândite întâi în mediul virtual, multe dintre ele fiind, inițial, postate pe Facebook. Scrise din când în când, poate în joacă sau poate sub impulsul unor trăiri fulgurante, ele sunau – deja – a literatură bună. Adunate la un loc, într-o carte, dovedesc fără doar și poate că Valeriu Turea este ȘI scriitor. Chit că autorul a tot refuzat cu obstinație, până acum, să se autointituleze astfel.
Vișinul baronului Münchhausen îl obligă să își reconsidere atitudinea.
Ioana Revnic
Text publicat în „România literară”, nr. 22/ 2019
Foto cover – Valeriu Turea
