Acum 10 ani, când perspectiva realizării acestui interviu (pe care îl consider un dar al sorții) devenise o certitudine, nu aveam nicio amintire cu Augustin Buzura.
Îmi doream să umplu acest gol al memoriei mele afective, de aceea, ştiind că va veni la Cluj, în octombrie, ,,pentru nişte nesuferite controale medicale”, am decis să fug din Oradea în oraşul amintit, ca să îl întâlnesc.
M-a întâmpinat cu un aer ceremonios, îmbrăcat într-un elegant costum albastru-închis, la care asortase o cămaşă bleu şi una din cele peste o sută de cravate pe care le colecţionează. (Am aflat mai târziu că urma să participe, ca invitat, la o conferinţă, fapt ce mi-a spulberat iluzia că acest gest de cochetărie vestimentară s-ar fi datorat exclusiv vizitei mele.)
Am stat de vorbă doar două ore – timp în care eu am fost cea guralivă – , într-o zi de miercuri, după-amiaza.
Când l-am lăsat să spună câte ceva, mi-a pomenit de munca la ultimul roman (Raport asupra singurătăţii), destăinuindu-mi că asupra unor pagini a revenit chiar şi de douăzeci de ori. Mi-a mai mărturisit că cel mai mare regret al său este acela că s-a ocupat prea mult de gazetărie, neglijându-şi cărţile.
Altor dezvăluiri (complete) nu le-a venit rândul – atunci. Ele au fost păstrate pentru altcândva. Le-am căpătat după trei săptămâni de la întâlnirea noastră, sub forma răspunsurilor la întrebările din interviu.
Mi-a plăcut la Augustin Buzura seninătatea candidă, îndărătul căreia am reuşit să ghicesc un amestec cuceritor de discreţie şi nonconformism, de sensibilitate şi forţă.
*
− Când tatăl meu a aflat că urmează să îmi acordaţi un interviu, a reacţionat foarte spontan, rostind cu un soi de egoism inocent (şi cu o mândrie nedisimulată) următoarea propoziţie: ,,Augustin Buzura este ardelean de-al nostru!” Mulţi dintre apropiaţii mei vorbesc despre dumneavoastră ca şi cum aţi fi ,,o proprietate” a spaţiului geografic din care proveniţi. A meritat să părăsiţi Ardealul pentru a vă stabili în Bucureşti?
− Nu regret nicio experienţă din viaţa mea. Şi nicio suferinţă nu mi s-a părut inutilă sau nedreaptă, chiar dacă unele au purtat nume care, în general, îngrozesc pe oricine. Cred că toate experienţele, maladiile, suferinţele sunt folositoare dacă le descoperi rolul ascuns, motivul pentru care ţi-au fost date. Avem o viaţă unică şi irepetabilă, deci trebuie să faci exact ceea ce crezi că te ajută să-ţi duci la îndeplinire proiectele, conştient că, pentru ce n-ai făcut sau n-ai putut să faci nu există iertare sau înţelegere.
Aici, în Bucureşti, unde sunt şi cei mai buni, dar şi cei mai răi, nu există iertare mai ales dacă ai făcut ceva! Orice succes este pedepsit cu asprime. Reuşesc formidabil doar înmormântările: particularitate a acestui spaţiu geografic şi spiritual, pe care am simţit-o imediat după ce am ajuns în Bucureşti.
Sigur, locul naşterii, apoi oraşul în care mi-am făcut studiile m-au marcat definitiv. La fel şi formaţia ştiinţifică. Pentru orice roman, articol, eseu mă pregătesc întocmai ca şi pentru o lucrare ştiinţifică. Din clipa în care am renunţat la medicină în favoarea literaturii, mi-am făcut câteva proiecte, unele chiar pentru întreaga viaţă şi de la care, pe cât posibil, încerc să nu mă abat. Nu a fost uşor să-mi ajung din urmă generaţia şi să recuperez lecturile şi toate câte mi-au fost necesare pentru un relativ confort spiritual. Ca ardelean, căci Ardealul e în mine, mă străduiesc să-mi duc gândul până la capăt, cum spunea Blaga şi, dacă mă simt pe o poziţie morală corectă, merg împotriva oricărui curent, cum s-a întâmplat nu numai în anii prerevoluţionari, ci şi după Revoluţie, când s-a inaugurat cu mult zgomot şi nesimţire un sezon al impostorilor şi al surogatelor. N-am fost scutit de atacuri – şi ele au fost numeroase –, dar nu i-am urât pe cei ce s-au străduit să-mi facă viaţa imposibilă, ci i-am compătimit şi îi compătimesc. (I-am compătimit inclusiv pe cei 56 de turnători care, înainte de Revoluţie, s-au îngrijit de mine, fiindcă, în loc să-şi scrie cărţile, îşi pierdeau vremea compunând note informative şi inventându-mi păcate pe care, spre regretul meu, nu le-am avut.)
Mi-a plăcut să-mi stabilesc singur ştachetele peste care doream să sar şi îmi rămân mie însumi, cât voi mai fi, unicul adversar şi concurent.
− Lumea literară văzută de-aproape v-a confirmat ori, dimpotrivă, v-a contrazis aşteptările?
− N-am aşteptat absolut nimic de la lumea literară. Şi nici nu aştept. Nu am venit la Bucureşti ca un naiv încărcat de iluzii. Mai mult, îmi era limpede că libertatea dobândită cu atâta sânge la Revoluţie, va fi folosită de către unii doar pentru distrugerea adversarilor, pentru asasinarea lor morală. Şi nu în numele unor idei, opţiuni filosofice sau politice, ci, pur şi simplu pentru că aceştia erau mai buni. Mă surprind întrebându-mă deseori dacă se simte cineva vinovat pentru ce s-a întâmplat cu Sorescu şi cu Valeriu Cristea? Un confrate a mărturisit în scris că a resimţit moartea lui Sorescu ca pe o eliberare. Ura lui sinistră nu l-a făcut nici mai bun ca scriitor, şi nici mai cunoscut.
Suntem, în fapt, ceea ce scriem. Munca literară este o cursă foarte grea, solitară, astfel că depinde numai şi numai de mine să fiu mai bun decât sunt. În rest, am rămas, cu puţine excepţii, cu prietenii pe care-i avusesem şi înainte.
Sigur, unii m-au dezamăgit. Banali iepuraşi în epoca abia apusă, s-au transformat peste noapte în lei sau tigri necruţători schimbându-şi biografiile şi adăpostindu-se sub drapelele unor partide câştigătoare. Nu mai contau faptele, cărţile adică, ci apartenenţa la un anumit grup de interese care, în lipsa unui termen mai potrivit, se numeşte partid. Cei cu bani şi cu putere au învăţat repede legile locului, cumpărându-şi „trompetele”, lăudătorii, încât, citind unele texte postrevoluţionare, Ceauşescu ar muri încă o dată – de invidie.
Alţii, care nu au cărţi şi nici fapte de cultură care să merite atenţia opiniei publice, au ieşit la bătaie cu vârsta care, în sine, nu este un merit. De fapt, cei mai mulţi nu comentează ce ai scris, ci cu cine eşti. Într-un moment când toate se petrec la televiziune avem în direct telearestări, telejustiţie, telepoliticieni şi, fireşte, telescriitori. Viaţa literară s-a tribalizat – fiecare cu gazeta lui, cu clasamentele lui şi, desigur, cu proprii laureaţi Nobel. Căci nicăieri nu cred să fie mai mulţi nobelizabili decât pe Dâmboviţa noastră. (…)
Dar ca să închei, vreau să precizez că m-am retras din lumea literară din lipsă de timp. La vârsta mea timpul trece altfel… Simţi mai intens fiecare minut… (…)
− Suntem în 2007. De câţiva ani buni lucraţi la romanul Raport asupra singurătăţii, din care am m citit câteva zeci de pagini publicate în revista Familia. Am fost foarte atentă la personaje (îndeosebi la Ella), le-am reconstruit în mintea mea, apoi am încercat să îmi imaginez cursul acţiunii. Este Raport asupra singurătăţii Cartea care să vă exprime întru totul şi întocmai? Puteţi dezvălui cititorilor câteva din ,,secretele” acestei cărţi?
–Aş vrea să fie ! Cu acest gând am scris-o, căci vârsta este foarte vulnerabilă şi nu mai am timp să-mi corectez erorile. Sper, aşadar, să fie cartea cea mai bună de până acum, dar mă iluzionez că voi mai avea şansa să scriu şi un alt roman. Raport asupra singurătăţii este o poveste despre dragoste şi moarte, cele două pulsiuni descrise de Freud, despre spaima de timp şi, în egală măsură, despre brutalitatea istoriei. Este un subiect care mă urmăreşte de mult, după cum şi câteva personaje foarte complexe, greu de construit; pe unele le-am mai încercat în Orgolii, dar mi-au reuşit cu adevărat abia acum. Ella este unul dintre acestea. Ea trăieşte o poveste de dragoste care începe în Berlin, se împlineşte în Cluj şi se sfârşeşte dramatic în Paraguay.
Fiecare carte are un timp al ei pentru a fi scrisă, iar romanului de faţă, în pofida experienţei pe care am dobândit-o şi după mai multe încercări ratate, abia acum i-a venit rândul. Cred în destinul lui…
− Vă mărturisesc că mă număr printre sutele de cititoare care s-au îndrăgostit definitiv de scrierile dumneavoastră după lectura romanului Refugii. Eroinele care populează romanul sunt veridice, credibile: de unde cunoaşteţi atât de bine sufletul feminin? Cât timp şi cum v-aţi documentat atunci când le-aţi creat pe Ioana Olaru, Victoria Oprea, Tatiana, Silvia şi Codruţa Giurgea, ori pe funcţionarele mărunte din fabrica de la Râul Doamnei?
− Am făcut exact aceleaşi eforturi ca şi pentru celelalte romane pentru a mă documenta. Când eşti scriitor eşti scriitor 24 de ore din 24, şi o viaţă întreagă pe recepţie, atent la toate câte se petrec în jurul tău, atent la filme şi la cărţi, la lumea văzută şi intuită, la tot ce simţi şi doreşti clipă de clipă. Chiar şi visul este şi poate fi exploatat literar. Cărţile se mai scriu şi din cărţi, cum s-a spus de atâtea ori. Adesea, viaţa este atât de generoasă, încât subiectul îţi poate apărea singur în cale, totul este să nu ratezi întâlnirea.
În privinţa personajelor pomenite, punctele de pornire au fost foarte diferite. Unele au avut vagi legături cu diverse persoane reale: o privire anume, o replică sau, mai rar, o întâmplare te pot urmări uneori mulţi ani până îşi găsesc locul în vreo carte. Alteori, din ceea ce a fost punctul de pornire, după câteva recitiri şi rescrieri nu mai rămâne absolut nimic, subiectul obligându-te să schimbi datele personajului respectiv. De cele mai multe ori am pornit de la anumite structuri psihice. Cunoscând limitele între care evoluează orice tip temperamental, nu e dificil să-l îmbogăţeşti, să-l rafinezi, să-i dai viaţă. Dacă subiectul cere o isterică, de exemplu, ştii ce ar spune aceasta în orice situaţie, cum s-ar manifesta, ce ar face ea ca să fie sau să rămână în centrul atenţiei – aşa cum le stă istericilor în fire –, care sunt culorile ei preferate, ba chiar şi hrana. Fiecare temperament îţi impune propriile lui reguli, dar de cele mai multe ori, se întâmplă să nici nu ştii cum şi de ce prinde personajul contur şi de ce te somează să-i găseşte un rost şi un loc într-o carte.
Cât despre subtila dumneavoastră ironie, ascunsă sub cuvântul „documentare”, trebuie să vă spun că pe vremea aceea, era mai greu, dacă nu chiar imposibil să te documentezi în modul pe care îl sugeraţi. Dincolo de anumite principii morale care mă puteau opri să mă „documentez”, de la un anumit grad de notorietate era aproape cu neputinţă să te sustragi ochiului vigilent al paznicilor eticii şi echităţii socialiste. Ca să spui adevărul despre lumea în care trăiai, pentru a arăta faţa reală a socialismului nostru primitiv, trebuia să fii neşantajabil. Fiecare adevăr cerea un consum imens de energie, o luptă cumplită cu paznicii respectivi. Având pe urmele mele 56 de turnători şi pe deasupra şi pe călăuzitorii lor, vă daţi seama… Am găsit microfoane până şi în baie… Semn că nici în alte băi şi încăperi nu aveau cum să lipsească! Din păcate, mereu eşti pus în situaţia de a alege, de a pierde ceva pentru a câştiga altceva, iar spre sfârşitul vieţii, când îţi faci socotelile, e greu să spui ce a fost cu adevărat mai important. Sau cum ar fi fost mai bine…
− De altfel, succesul dumneavoastră la un anumit segment de public (mă refer, desigur, la publicul feminin) este legendar – am găsit într-o carte a lui Alex Ştefănescu o întâmplare amuzantă în legătură cu acest lucru. V-aş ruga să povestiţi istoria la care mă refer…
− Ou sont les neiges d’antan? Sunt sigur că Alex a povestit mult mai bine decât mine întâmplarea, de care nici nu credeam că-şi mai aminteşte. În acei ani, cărţile mi se vindeau pe sub mână şi la preţuri incredibile; erau puse în pachete cu alte cărţi, nevandabile, erau copiate sau împrumutate contra-cost. În acest context, s-au întâmplat cele relatate de Alex.
În fapt, este vorba de un individ care, pe ruta Sibiu-Sighişoara-Mediaş etc. şi chiar şi în Cluj, dăduse autografe pe cărţile mele şi, mai ales, făcuse ravagii printre…cititoare! Sigur, unora le luase nu numai sufletul şi energia în diverse zile şi nopţi fierbinţi, ci şi oarecari sume de bani care urmau să le fie restituite în Cluj. Fireşte, le dăduse şi numărul meu de telefon, drept care eram mereu solicitat şi aşteptat. Până şi soţia mea era rugată să-mi transmită diferite mesaje în legătură cu locul de întâlnire. Persoanele înşelate veniseră în Cluj şi mi se recomandau aşa cum probabil fuseseră alintate: „frumoasa cu ochii verzi,” „păpuşa de la miezul nopţii,” „blonda cu Trabantul” etc.
La început am fost convins că sunt erori, apoi glume făcute de vreun prieten sau de vreun duşman, ca, până la urmă, să descopăr misterul telefoanelor, dar nu şi adevărul despre individ. Era oare un escroc? Căuta cineva să mă compromită? N-am exclus această ultimă variantă. Erau ani în care circulau fel de fel de zvonuri despre mine: că am fost arestat, bătut, că am ajuns infirm, că sunt plătit de străini să scriu ceea ce am scris… Ba, mai mult, că am scris cu aprobarea Securităţii pentru a arăta Occidentului că şi la noi este libertate…
− După 1989, cărţile dumneavoastră (traduse în mai multe limbi) au fost bine primite în străinătate, dar receptarea criticii autohtone v-a fost, de multe ori, ostilă. De ce? Seamănă sau nu opacitatea şi maliţiozitatea unor comentatori actuali cu obtuzitatea şi virulenţa cenzorilor comunişti?
− Adevărul e, că după Revoluţie nu mă aşteptasem să fiu contestat în campanii succesive, denigrat etc., mai mult decât fusesem înainte, de către atâtea nulităţi literar-politice. Fiind însă dinainte antrenat, nu mi-a fost prea greu să suport şi această tentativă de linşaj intelectual şi moral. Am crezut în mine, în cărţile mele, în convingerile la care am ajuns. Nimeni nu mă poate face mai bun sau mai rău decât sunt. Viaţa mea, cărţile şi tot ce fac sunt afacerea mea personală. Îmi spuneam în sinea mea că, dacă aceste nulităţi care mă urmăreau cu ura lor reuşesc să mă distrugă, înseamnă că îmi merit soarta. Iar apoi, aceşti-nu-ştiu-cum-să-le-spun, contestă pe cei ce există. Dacă se contestă ei între ei cine-i bagă în seamă?
Unii, neştiind nici ce fac, nici cât câştig, mă invidiau pentru funcţie, deşi nu-i împiedica nimeni să se implice în proiecte publice. Laşii de odinioară şi impostorii prerevoluţionari care au descoperit între timp politica, îmi atribuiau anumite simpatii politice fără nici un temei. De fiecare dată m-am întrebat cine sunt cei ce vor să mă desfiinţeze, de unde au apărut şi ce au făcut înainte. Dar mai ales m-am interesat pe cine laudă, ce au scris şi cine-i mână atât de aprig în luptă. Şi m-am liniştit. „Zeii” lor îmi amintesc, pe un alt plan, de Papua şi de Noua Guinee…
Alţii, oamenii lor din suită, nu cred că şi-au terminat lecturile obligatorii din clasa a noua. Fac însă clasamente, dau note la purtare şi acordă premii Nobel, chiar dacă pe vremea când generaţia mea şi eu însumi scriam şi ne băteam cu cenzurile, ei încă beneficiau de căldura pântecelui matern. Agresivitatea unora şi haina politică, foarte de dreapta, pe care o îmbracă sunt menite să ascundă ori contracte cu Securitatea ori lucruri şi mai urâte.
La noi se trăieşte din scandaluri. Aşa că nici în lumea literară nu puteau să lipsească. Timpul mi-a dat de cele mai multe ori dreptate. Cu certitudine, mai sunt câţiva care au făcut mult rău şi ar merita să fie în sfârşit cunoscuţi aşa cum sunt. Cenzorii comunişti despre care vorbiţi erau mai blânzi decât aceşti nenorociţi. Şi mult mai culţi, oricât ar părea de ciudat. Aveau chiar şi un sentiment de respect pentru intelectuali…
Pomeneaţi şi de traduceri. E adevărat, am fost tradus în multe limbi străine, am fost publicat de edituri importante, sunt membru al câtorva academii şi societăţi academice, am fost comparat cu nume ilustre ale literaturii contemporane… Dovadă că sunt expirat!
− Parcurgând paginile din Tentaţia risipirii şi unele editoriale pe care le semnaţi în revista Cultura am sesizat o radicalizare a discursului dumneavoastră. A devenit scriitorul umanist un mizantrop?
− Mai mult decât mizantrop: disperat. Pur şi simplu, disperat. Naţiunile se pot salva, pot exista numai prin spirit. Toate câte se petrec la noi în învăţământ, sănătate, cultură, politică, mă obligă să cred că dacă mai continuăm aşa, vom ajunge o mulţime informă. De când am intrat în U.E. suntem mai izolaţi ca oricând. Înainte de Revoluţie se spunea: „Nu mă tem de ministrul culturii, ci de cultura ministrului!” Acum mă tem de cultura clasei politice, de circul primitiv care ne coboară cu fiecare zi mai mult sub limita suportabilului. Totul este agresivitate, ură, mizerie spirituală. Iar într-un vacarm poţi să strigi oricât, nu te aude nimeni şi este imposibil să schimbi ceva. Căderea continuă. Şi atunci cum să nu fiu disperat?
− Ce alte refugii – exceptând scrisul – vă vindecă de spaime şi vă oferă forţa de a trece peste orice?
− (…) Din alt unghi privită viaţa, observ că, odată cu trecerea timpului, devenim tot mai mult spirit. Simţurile se acutizează la maximum, totul este sensibilitate, durere, căutare. Uneori, am impresia că, dacă m-aş concentra asupra unui obiect, gând, obsesie, acestea, în mod paradoxal, ar prinde consistenţă, ar deveni materiale. Faptul că am cunoscut moartea, şi nu o singură dată, faptul că am trecut prin momente îngrozitoare şi am reuşit să le depăşesc, mă ajută să privesc înainte şi să cred că am nişte obligaţii de îndeplinit. Şi că şansa de a trăi nu mi-a fost dată de către Cel de Sus din întâmplare sau în zadar.
Ştiind că orice rând pe care îl scriu ar putea fi ultimul, nu mă mai pot gândi, din păcate, la alte refugii. Chiar dacă acum mi le doresc mai mult ca oricând.
(Ioana Revnic, interviu publicat în volumul Dresură de lei)
Foto 1 – Liviu Ioan Danubiu
Sursă foto 2 – AICI
