Într-o seară de decembrie, într-un cartier din Paris, o adolescentă necunoscută este lovită de o mașină, în timp ce traversa. Este dusă la spital și, aici, medicii se văd nevoiți să îi dea o nouă înfățișare, căci, în mod misterios, fața și scalpul ei suferiseră niște arsuri grave, deși ea fusese victima unui accident. Neștiind cum arăta înainte, doctorii îi recreează chipul luând drept model figuri feminine din picturi și din sculpturi celebre.
În ciuda previziunilor medicale sceptice, tânăra își revine și constată că are amnezie totală. Pentru a o ajuta să își recapete memoria, doctorul care o îngrijește intenționează să o supună unei ședințe de hipnoză regresivă. Dar planul lui nu se concretizează în acel moment, căci eroina este înfiată de o familie de viță nobilă, Dumont Perrin, cunoscută și apreciată în Franța, datorită pasiunii pentru artele frumoase.
Noua membră a familiei Dumont Perrin este botezată. Capătă nume de zeiță – Ambroise. Primește o educație aleasă. Urmează facultatea de Arte, descoperindu-și o înzestrare excepțională pentru pictură. Trăiește o nouă viață în care încap: prima iubire; fuga de acasă, în suburbiile Parisului; depravarea, sărăcia, marginalizarea; o încercare ratată de sinucidere; o comă alcoolică și una cauzată de o supradoză; reîntoarcerea în familia de adopție; o căsătorie eșuată; redescoperirea propriului trecut, ședința de hipnoză regresivă făcută la maturitate; o hotărâre de recluziune monahală ș.a.
Fiecare experiență importantă este urmată, simbolic, de o renaștere. Punctul în care ajunge femeia în urma acestor reînceputuri este un summum – iar acest fapt i se dezvăluie în urma regresiei din timpul hipnozei.
***
Ambroise, romanul Doinei Postolachi recompensat în acest an cu Premiul pentru roman al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, este, întâi de toate, cartea unei „selfmadewoman”, așa cum scrie Ioan Groșan în prezentarea de pe coperta a patra.
Autoarea inserează gradat, în narațiune, detalii despre statutul excepțional al personajului principal: în spital, în urma unui RMN se descoperă că are o vertebră în plus. La botez, fata observă că nu mai are umbră. Numele ei, Ambroise („Nemuritoarea”), este profetic. La un moment dat, grupa de sânge i se schimbă inexplicabil. E de o frumusețe zeiască. Are un extraordinar talent. I se revelează faptul că ea nu este o ființă obișnuită și că este menită să fie însăși zeița picturii… Multe dintre detaliile inventariate sumar aici îmi par artificiale, dar meritul autoarei este că reușește să le dea, de fiecare dată, câte o justificare.
În Ambroise există și un filon ezoteric, iar aceasta este partea cea mai puțin rezistentă a cărții. Amalgamul de idei provenite din creștinism, din religiile orientale ori inventate de autoare servesc următoarei teze: printre pământeni, pot apărea ființe superioare, cu nevoințe omenești, dar și cu abilități supraumane, cu un rol decisiv în evoluția spirituală a celorlalți. Însă toate credințele sau superstițiile fac, la un moment dat, narațiunea confuză. Și chiar dacă acceptăm, de la început, pactul ficțional, impresia de prolixitate rămâne. Cele mai puțin izbutite pagini din roman sunt, din acest punct de vedere, capitolele în care este relatată regresia femeii, prin intermediul hipnozei.
Volumul mai e un omagiu adus pictorilor și artei în general. Doina Postolachi adoptă și câteva clișee despre menirea picturii, despre condiția artistului, însă le… îmblânzește, grație sensibilității sale poetice. Mai e și un roman al Parisului – „granița prin care Frumosul intră în lume”. Iacătă un instantaneu din Parisul autoarei: „Iernile la Paris sunt cochete și sobre, dramatice și frumoase. (…) Mirosea a aer ud, curat și rece. Ceața mirosea a trecut proaspăt. Mirosea a ciment curat, a copaci nemaiîmbrățișați de copii, a străzi netraversate de bătrâni. Felinarele miroseau a lumină abandonată de mult, de cupluri de îndrăgostiți. Mirosea a aburi răciți, de timp oprit în loc. Așa miroase timpul: miroase a liniște, a ciment ud, a copaci uscați, iarna.”
Ce i-a mai reușit Doinei Postolachi în acest recent roman premiat?
Capacitatea de a crea ficțiuni ample. De la romanul de debut (601 sau valiza cu busole), scris cu 20 de ani în urmă [1], până la Ambroise, desprinderea de autobiografic, în favoarea ficțiunii, este evidentă. Abilitatea cu care scriitoarea construiește narațiunea s-a rafinat. Iar digresiunile redundante s-au redus semnificativ.
Deși publică mult, despre Doina Postolachi se știu – încă – puține lucruri. Este scriitoare basarabeancă stabilită de mulți ani în România, unde și-a făcut studiile academice.
Scrie poezie (Galeria de Gânduri, Poeme cu molii, Lumina de peste nopțile mele, Nostalgia neîntoarcerii); și proză: 601 sau valiza cu busole – un roman foarte puternic, despre cum e să fii basarabeancă în România; Scrisul între vindecare și destin – o carte despre frici, frustrări visuri abandonate, despre propria boală; despre puterea vindecătoare a scrisului; Maeștri din cotidian – volum mai puțin izbutit, despre femei și despre întâlniri esențiale; Vicii 18+ și Ambroise.
Nici total neizbutit, nici capodoperă, Ambroise scoate la iveală resurse imaginative neașteptate ale unei autoare pentru care scrisul e al șaselea simț. Simțul întreg, de o sensibilitate hipertrofiată, prin care Doina Postolachi percepe lumea.
Ioana Revnic,
text publicat în „România literară”, nr.48/2018
***
[1] Cf. interviului realizat de Ana Rapcea cu Doina Postolachi, în Contrafort, nr. 7-8 (275-276), iulie-august 2018: „Mi-am acceptat singurătatea ca pe un privilegiu, ca pe o binecuvântare și ca pe o primă condiție pentru scris”
Sursă foto: AICI
