„Şi te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră…”
Câtă dreptate avea Eminescu… Constat abia acum când vacanţa este deja pomenită la trecut.
Uite-i cartea cu poezii, fără coperţi, pe biroul pe care s-a instalat discret un strat subţire de praf. Nu mai departe de ieri am obţinut unul dintre cele mai spectaculoase efecte pe care le-am creat vreodată, când, la prima oră de limba română, am dat un exemplu de antiteză citând din „Luceafărul”.
Un val de admiraţie a străbătut clasa, începând cu rândurile din faţă, până la băncile din spate, de unde se tot auzeau şuşoteli. Acum, când mă gândesc la scurtul meu moment de glorie, las să îmi scape un zâmbet subtil și amar… Ce ascunde acest zâmbet? Ei bine, tocmai asta voi istorisi în cele ce urmează.
Era pe undeva pe la începutul vacanţei. Pe cerul de un albastru limpede, de nepătruns exista o singură pată de culoare, una strălucitoare și măreaţă, care trimitea sclipiri de aur pe turlele bisericuţei pitoreşti din orășelul nostru situat între dealuri. Eu stăteam pe o bancă de pe aleea bisericii, contemplând cu privirea aţintită pe coroana bogată a unui copac din faţa mea. Peste tot domnea o linişte deplină, apăsătoare și monotonă. Nici măcar o frunză nu foşnea…, nici măcar o gâză nu trecea în zbor și… nici măcar o pasăre nu ciripea. Doar mintea mea era inundată de o cascadă de gânduri, de idei și de amintiri, toate învălmăşite și ameţite într-o debandadă totală. Felul meu de a gândi rece, pur raţional şi atât de bine pus la punct se risipise. Era ca şi cum nu ar fi existat niciodată.
M-am ridicat încet de pe bancă. Am dat să fac un pas către biserică, dar ceva mă trăgea înapoi, nepermiţându-mi să mă depărtez mai mult. Mi-am îndreptat privirea către cele patru scânduri lăcuite pe care stătusem. Un spin dintr-o tufă de trandafiri crescută din cine ştie ce motiv sub bancă, mi se agăţase de unul dintre volanele rochiei. Rochia mea… neagră… veche… prea mare de mine… Deodată, toate gândurile mele s-au cristalizat într-o singură idee, una impunătoare şi de nezdruncinat. Mă aflam la o înmormântare. A cui? Doamne, Dumnezeule! La înmormântarea bunicii mele…
Îmi era rău… teribil de rău. Nu era nimic nou, fiindcă se ştia că eu pot fi puternică până la un punct. Stăteam acolo, sprijinită de bancă şi mă întrebam de ce reacţionez aşa. Pomul din faţa mea… se clătina… din ce în ce mai tare… îl vedeam cu pete negre… apoi nu îl mai vedeam deloc…
Tata ieşise să vadă de ce îmi lua atât de mult să iau o gură de aer.
Apoi, găsindu-mă pe bancă, mă dusese acasă, lăsându-mă în grija unei mătuşi. Cert e că m-am trezit întinsă pe o canapea, iar prima imagine pe care am văzut-o a fost silueta durdulie a bătrânei mătuşi, aplecate peste un volum gros, cu paginile îngălbenite. M-am ridicat în capul oaselor. Ea întoarse încet capul spre mine, mă măsură pe deasupra ochelarilor, apoi un zâmbet îi lumină chipul. Zise cu un vădit entuziasm:
-Te-ai trezit!
Am schiţat şi eu un zâmbet, aşa, de dragul ei. Apoi am bâiguit:
-Şi î…înmormântarea?
-Gata, s-a terminat…
Un val de tristeţe îi încruntă sprâncenele albe. Apoi, continuă:
-S-a… s-a dus.
Urmă un moment de tăcere, în care am avut suficient timp să îmi dau seama unde mă aflam mai exact. Eram într-un apartament vechi, cu mobila aceea elegantă după moda secolului trecut, din lemn masiv, cu ornamentele specifice care îmi plăcuseră întotdeauna atât de mult. Eram în apartamentul bunicii. Simţeam cum mi se umezesc ochii. Nu, trebuia neapărat să scap de acolo, cel puţin pentru moment. Mă pregăteam să deschid gura pentru a spune ceva, dar mătuşa mi-o luă înainte, uitându-se ţintă la cartea pe care o avea în mână:
-Era autorul ei preferat. Eminescu…
Apoi, se uită, din nou, la mine şi întrebă:
-De ce plângi?
Nu înţelegeam întrebarea.
-Cum adică de ce plâng?
-Ştii, ei nu i-ar plăcea să te vadă plângând. Uită-te la mine. Hm… Acum presupun că vei ascunde tristeţea din inima ta şi vei deveni din nou puternică, nu-i aşa?
-Da…
Întrebarea mă luase pe nepregătite.
-Şi nu o vei uita, nu? Dacă ai ţinut la ea, la bunica ta, îţi va fi imposibil să o uiţi. Îţi spun eu…
S-au scurs aproape trei luni de-atunci. Recunosc că am încercat să o uit. Trebuia să fiu din nou puternică. Dar ceva s-a întâmplat, aşa cum întotdeauna se întâmplă câte ceva. Ce?
În ultima săptămână de vacanţă, într-o zi demnă de ţinut minte, mama a intrat în camera mea în paşi de vals, cu un zâmbet larg pe buze, anunţând reînceperea cursurilor de desen. Se pare că nu reuşisem să scap încă de posibilitatea exprimării marelui meu „talent”…
Mai de voie, mai de nevoie, m-am prezentat a doua zi în vechea clasă prăfuită a Școlii de Arte. M-am aşezat cuminte în bancă (ceea ce e o premieră pentru mine, întrucât obişnuiesc să alerg cu ceilalţi copii prin curte în aşteptarea profesoarei) şi mi-am îngropat faţa în palme. Voiam să vorbesc cu cineva. Dar… dezamăgire! Clasa era goală. Nu, nu chiar goală. În ultima bancă, pe rândul de la fereastră, stătea o fată cu părul negru, drept şi cu nişte ochi la fel de negri. Ea nu vorbea niciodată cu nimeni, se mulţumea întotdeauna cu compania cărţilor, pe care le citea cu o rapiditate uluitoare. M-am dus glonţ la ea şi am întrebat-o:
-De ce eşti aşa de tăcută?
Ea a răspuns cu cel mai liniştit glas posibil:
-Nu sunt la fel de puternică aşa cum eşti tu.
-Păi, te-aş putea ajuta să devii, am spus eu cu o voce entuziasmată. Mă şi auzeam spunând: „Vedeţi cât de mult s-a schimbat? Eu am învăţat-o tot ce ştie!” Dar ea mi-a răspuns calm, la fel ca prima dată:
-Nu, nu te obosi! Eu sunt mulţumită cu personalitatea mea emotivă.
Răspunsul mă lovise fix unde mă durea mai tare. De fapt, şi eu eram o persoană destul de emotivă…
Mi-am aruncat privirea pe titlul cărţii care stătea pe banca fetei. „Poezii” de Mihai Eminescu… Era chiar autorul ei preferat, al ei, al bunicii mele. Al bunicii pe care eu încercasem să o uit… și nu reuşisem. Totul îmi amintea de ea. Nu, nu aveam cum să o uit. Ţinusem la bunica mea… o iubisem… Nu, nu merita să fie uitată, doar din dorinţa de a avea un caracter de nezdruncinat. Amintirea ei era vie, nemuritoare. Da, nemuritoare la fel ca operele lui Eminescu…
Ce am învăţat eu din toate acestea? Am înțeles că persoanele la care ai ţinut cu adevărat nu se pot uita, oricât de mult te-ar întrista amintirea lor. Un om puternic înfruntă viaţa aşa cum e ea, cu bucuriile şi cu tristeţile ei.
PĂUNA MARIA-TEODORA
LICEUL TEORETIC „SFINȚII TREI IERARHI”, BUCUREȘTI
CLASA a VII-a
Prof. coord. Minciu Simona-Nicoleta
Marele premiu la concursul SOPS 14, „Învățături din vacanță”
Fotografie de charles Lebegue pe Unsplash
