În adolescență, am citit „Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade și atunci am decis că două prenume îmi plac foarte mult: Ștefan (care a rămas, până azi, preferatul meu) și Ileana. Așa îi cheamă pe protagoniștii cărții.

 

Am citit apoi de mai multe ori romanul, la câţiva ani distanţă, iar Ştefan şi Ileana încă mai sunt, pentru mine, îndrăgostiţii cei mai apropiaţi de imaginea idealizată a unui anume fel de a iubi.

 

Ştiu – încă – mărturisirea pe care femeia i-o face bărbatului, înainte ca amândoi să se-avânte
cu maşina, pe vecie, într-o prăpastie:

 

„Am fost blestemată să te iubesc.
Te voi iubi probabil până în ultima clipă a vieţii mele.
Aşa am fost blestemată, aşa mi-a fost ursita.

 

Dacă voi trăi încă cincizeci sau o sută de ani, şi voi avea copii, şi copiii mei vor avea şi ei copii, şi peste cincizeci sau o sută de ani voi muri înconjurată de copii şi de copiii copiilor mei, în clipa morţii voi striga acelaşi nume pe care-l strig de doisprezece ani încoace, voi striga: Ştefan!

Şi-ti voi mai spune, aşa cum îţi spun şi-acum, de câte ori mă trezeşti nopţile, că nu te-am iubit decât pe tine.

Şi dacă, aşa cum e probabil, înstrainată printre străini, cu copii şi nepoţi care nu vor şti un cuvânt româneşte, dacă atunci, bătrână, nu-mi voi mai aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cândva a mea, în clipa morţii îţi voi spune că te iubesc, în româneşte…”

 

Ioana Revnic

 

195