Străinul care-aseară a poposit la noi,

L-am ospătat cu pâine, cu vin și cu măsline.

I-am așternut în grabă un pat de frunze moi,

N-am întrebat nici cine-i și nici de unde vine.

 

 

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.

Cu poala hainei mele i-am șters de praf piciorul.

Ulei de levănțică pe plete i-am turnat,

Cu vin bătrân și dulce umplutu-i-am ulciorul.

 

 

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,

Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.

Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;

Oare vreun zeu să șadă pe prispa casei noastre?

 

 

El mi-a vorbit, dar nu știu, surioara, ce mi-a spus.

Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,

Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus

Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

 

 

Spunea despre iubirea cea fără de păcat,

De-o patimă, curată ca flacăra de soare,

Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,

Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

 

 

Și mi-a pătruns în suflet și chipul lui cel drag,

Și vraja nesfârșită din vorba lui domoală;

În liniștea de seară torceam fuioru-n prag.

Și lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.

 

 

Străinul, care-aseară a poposit la noi,

Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.

Am stat o noapte-ntreagă amândoi.

Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.

 

 

Cu dragoste de frate mi-a mulțumit, în zori,

Când a plecat „străinul” pe drumul ud de rouă.

Și mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,

Cuvintele lui stranii și blânde: „Pace vouă”.

 

 

L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,

Privind lumina albă cum Îi juca în plete

Și așternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,

Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.

 

 

Zorica Lațcu – Maica Teodosia (n. 17 martie 1917)

Foto Daniel Hodgkins – Unsplash