Străinul care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin și cu măsline.
I-am așternut în grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i și nici de unde vine.
Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am șters de praf piciorul.
Ulei de levănțică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân și dulce umplutu-i-am ulciorul.
Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vreun zeu să șadă pe prispa casei noastre?
El mi-a vorbit, dar nu știu, surioara, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.
Spunea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
Și mi-a pătruns în suflet și chipul lui cel drag,
Și vraja nesfârșită din vorba lui domoală;
În liniștea de seară torceam fuioru-n prag.
Și lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.
Străinul, care-aseară a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.
Cu dragoste de frate mi-a mulțumit, în zori,
Când a plecat „străinul” pe drumul ud de rouă.
Și mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,
Cuvintele lui stranii și blânde: „Pace vouă”.
L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum Îi juca în plete
Și așternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.
Zorica Lațcu – Maica Teodosia (n. 17 martie 1917)
Foto Daniel Hodgkins – Unsplash
